30.11.2020 | 25 de ani fără Senior

25 de ani fără Senior

Mesajul Cardinalului Lucian Mureșan, Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unită Cu Roma, Greco-Catolică

Cu recunoștință, ne amintim prin celebrarea de astăzi de figura luminoasă a Seniorului Corneliu Coposu, fiu al protopopului greco-catolic Valentin Coposu din Bobota Salajului, și totodată fiu al Blajului și al Bisericii Române Unite, de care nu s-a lepădat nicicând. Mărturisitor curajos al acelor valori pe care suntem chemați să le propunem astăzi tinerelor generații: credință, onoare, demnitate.

Acum douăzeci și cinci de ani îl conduceam pe fratele Corneliu spre locul de odihnă veșnică, unde „nu este durere, nici întristare, nici suspin”. Astăzi, la un sfert de veac de la acel moment, România este chemată să rodească acea „sămânță bună” pe care fratele nostru Corneliu a sădit-o în conștiința poporului său. Fiindcă existența și jertfa lui, precum și a atâtor alți bărbați de seamă ai poporului nostru, vor fi prolifice doar dacă generațiile de astăzi și de mâine vor înfăptui idealurile lor, dorurile lor, lacrimile lor. Cât de actuale sunt gândurile exprimate de Sfântul Ioan Paul al II-lea în Discursul adresat membrilor Conferinţei Episcopale Române cu ocazia Vizitei Apostolice în România (7-9 mai 1999): „reconstrucţia societăţii române va fi cu atât mai solidă cu cât se va înrădăcina mai mult în tradiţiile voastre cele mai sănătoase. E nevoie mai ales a redescoperi puterea credinţei tuturor acelora care au preferat să moară decât să renege pe Dumnezeu sau Biserica”.

Formându-se în Școlile Blajului, repere sfinte ale Poporului nostru și adevărate „fântâni ale darurilor”, după fericita expresie a episcopului Petru Pavel Aron, Corneliu Coposu a asimilat în ființa sa bogăția de cunoaștere și de trăire, precum și mândria unei identități pe care și-a apărat-o cu mare preţ, în pofida chinurilor şi a vicisitudinilor care i-au marcat existenţa. Seniorul Corneliu a suferit împreună cu toți cei care, de diferite confesiuni, au înțeles în temnițele comuniste că nu trebuie să ne temem de cei care ucid trupurile. Răsună până la noi glasul lor unit cu cel al Domnului Isus, în Liturghia de dincolo de Crucile de gratii. Prin jertfa lor și prin exemplul lor, România mileniului al III-lea în deplină ascultare la șoaptele Domnului, este chemată să își redescopere vocația sub inspirația valorilor perene ale Evangheliei și pentru desăvârșirea binelui comun.

Bunul Dumnezeu să odihnească sufletul Seniorului în lumina veșnicei măriri și să-i împlinească rugăciunea: „Cerne, Doamne, liniștea uitării peste nesfârșita suferință, seamănă întinderi de credință și sporește roua îndurării”!

Dumnezeu să binecuvânteze și să ocrotească iubita noastră patrie!

Mesajul Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române Daniel

Doamnelor Rodica Coposu și Flavia Coposu Bălescu, Fundației Corneliu Coposu,

Împlinirea la 11 noiembrie 2020 a 25 de ani de la trecerea la cele veșnice a lui Corneliu Coposu este pentru noi un prilej de pioasă amintire a unui om care a suferit mult în timpul regimului comunist.

Corneliu Coposu a fost un om profund credincios, care a mărturisit că prin credința în Dumnezeu a putut să supraviețuiască anchetelor, bătăilor, torturilor, anilor de închisoare politică și celor de domiciliu obligatoriu în pustietatea Bărăganului. După căderea comunismului, și-a dovedit spiritul creștin prin faptul că nu a încercat să-și afle torționarii, pentru a se răzbuna. A fost un exemplu de consecvență în principii, de cumpătare și de modestie.

Adresăm familiei și tuturor celor care l-au cunoscut binecuvântarea noastră și ne exprimăm prețuirea pentru memoria sa.

Mesajul Majestații Sale Margareta, Custodele Coroanei Române

Se împlinesc 25 de ani de la trecerea la cele veșnice a lui Corneliu Coposu, figură legendară a democrației românești din secolul al XX-lea.

În 1995, am reprezentat pe tatăl meu la funeralii. Atunci, Regele Mihai a transmis un mesaj în care a evocat personalitatea marelui dispărut:

„Dimensiunea sa etică l-a impus ca un necontestat reper și simbol al valorilor esențiale ale neamului nostru. Autoritatea sa morală a constituit coloana vertebrală a structurilor care, din decembrie 1989, au reunit toți românii dornici să scoată țara din impas. Prin caracterul său ferm a impus respect până și adversarilor săi cei mai încrâncenați. Viața exemplară a acestui mare român a fost o pildă pentru toți cei care l-au cunoscut.”

Corneliu Coposu a fost fidel Coroanei Române și a susținut principiile regale în spațiul public, încă din anul 1990. El a rămas în amintirea noastră ca un om al datoriei, un suflet generos, care a trăit prin dăruirea de sine, luptând dârz și demn până la sfârșit.

Mesajul Președintelui României Klaus Iohannis

Seniorul Corneliu Coposu a reprezentat un model de moralitate, consecvență și abnegație. El a fost una dintre cele mai reprezentative personalități politice ale României demne a secolului trecut.

A înfruntat, cu demnitate, stoicism și un puternic atașament față de libertate și principiile democratice, ororile unui regim criminal. Anii grei de temniță și umilințele la care a fost supus nu i-au răpit însă speranța că regimul comunist va fi, într-un final, învins, iar România va redeveni o democrație veritabilă.

Liderul țărănist nu a abdicat de la crezul său politic, astfel că, după Revoluția din Decembrie 1989, s-a dedicat reconstrucției României postcomuniste, în acord cu valorile europene, militând, totodată, pentru un mod onest, etic și principial de a face politică.

Onorăm astăzi memoria lui Corneliu Coposu prin apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, a democrației și statului de drept. Să păstrăm și să transmitem generațiilor viitoare, în semn de recunoștință și respect pentru lupta sa neobosită, moștenirea pe care marele om politic a lăsat-o.

Mesajul Prim-Ministrului României Ludovic Orban

Este o datorie de onoare, pe care bucuros o îndeplinesc, aceea de a celebra memoria lui Corneliu Coposu, un adevărat părinte-fondator al democrației românești postcomuniste. Sunt deja două decenii și jumătate de când a dispărut dintre noi, dar roadele curajului său politic sunt prezente în toate aspectele luminoase ale României de astăzi: pluralismul parlamentar, libertatea votului, participarea țării noastre la construcția euro-atlantică sunt idealuri al căror mare apărător a fost, obiective pe care le-a pus la baza noului nostru destin în lume. Corneliu Coposu nu și-a abandonat crezul politic în fața brutalității închisorilor comuniste și nu l-a abandonat în fața abuzurilor și hărțuirii la care a fost supus de neocomuniști în primii ani după revoluție. În 1989, când ajunsese deja la o vârstă la care mai mulți se retrag în viața privată, Corneliu Coposu a ales să lupte pentru restaurarea democrației și să își dedice anii senectuții efortului de a înlătura, pe cât era posibil, efectele distructive ale comunismului din viața societății românești. Acest simț al datoriei se confunda cu însăși natura sa de urmaș al unei distinse familii de intelectuali transilvăneni, militanți pentru idealul național, persecutați pentru convingerile lor, dar neînvinși în fața adversităților. Acestea au fost valorile pe care le-a cultivat sub îndrumarea marelui Iuliu Maniu, care i-a fost mentor și pe al cărui exemplu și-a întemeiat propria conduită politică. Sunt calitățile care l-au impus firesc drept lider al forțelor democratice din România în anii 1990-1995. Fără curajul și echilibrul său, fără profunda înțelegere a așteptărilor societății, dornică de libertate, fără viziunea care i-a îngăduit să găsească soluțiile potrivite momentului, poate că nu am fi avut prima mare victorie a noii noastre democrații în 1996. Marele regret pe care l-am trăit atunci noi, toți cei care avusesem norocul de a-i fi în preajmă, sau măcar participanți la marele proiect pe care îl însuflețise, a fost că fragilitatea fizică nu i-a mai îngăduit să vadă victoria spre el care ne îndreptase. Am convingerea, însă, că a anticipat-o. Am convingerea că vizionarul care a fost Corneliu Coposu nu a plecat din această lume având îndoieli în privința destinului democratic al țării sale. Prezența unor oameni precum Corneliu Coposu alături de noi, într-un moment de cumpănă și de mare schimbare istorică, a fost unul dintre miracolele prin care am convingerea că acest popor a fost binecuvântat. Pentru mine personal, pot să spun că Seniorul a fost una dintre cele mai importante întâlniri de care am avut parte în viață. Ca tânăr om politic, la începutul anilor 1990, știu că privindu-l pe Corneliu Coposu am învățat mai multe decât din orice carte de istorie sau de știință a politicii. Generozitatea, tenacitatea, loialitatea față de principii și față de oameni, patriotismul său erau exemplare și lăsau urme în oricine avea privilegiul de a-l întâlni. Astăzi își ocupă locul în Panteonul național și este responsabilitatea noastră să ne asigurăm că acest loc binemeritat nu-i va fi răpit niciodată.

Mesajul PS Mihai Frățilă, Episcop Greco-Catolic de București

Încercarea care forjează caracterele

Rememorarea figurii lui Corneliu Coposu în anul pandemiei este foarte sugestivă. Din martie încoace, aptitudinile omului care se pune în slujba comunității sunt inevitabil mai clare, mai la îndemâna tuturor: sănătatea, puterea de a îndura, renunțarea la susceptibilități, capacitatea de călire a caracterului, simțul moral indiferent dacă siguranța ți-e sau nu asigurată, creativitatea. Cu toată provocarea zilei prezente, încercările generației Seniorului nu pot fi nici pe departe asemuite cu pacostea virusului. Dar, ca orice perioadă istorică marcată de dezastru în comunitate, timpul pe care îl trăim acum a condus la un alt mod de a considera virtutea și tăria.

În vremuri obișnuite, caracterele se definesc printr-o rețetă a succesului, a prosperității și a superiorității de mijloace, a căror notă de brutalitate pentru titulari va fi întotdeauna viciul predilect al iubitorilor de putere. În vremuri grele, însă, tipul omului de caracter arată în primul rând consistența omeniei până la cele mai dureroase înjosiri și sensul jertfei în favoarea celorlalți. Păstrarea simțului moral, lupta cu tine însuți și cu greul, implicit privirea spre ceilalți, forjează într-adevăr un devotament neobișnuit față de semeni. Evocând figura Seniorului avem, deci, șansa de a ne lăsa încurajați de sacrificiile generației care ne-a precedat.

Întotdeauna suferința a scris, și la români, mai mult chiar decât în orice alte circumstanțe, caracterul persoanelor de calitate. Fie că a fost vorba despre rezistența în fața ciumei roșii, a răutății patentate, dar și a unei tragice epidemii, refuzul de a te lăsa copleșit este măsura certă a eroismului. Tocmai de aceea, Corneliu Coposu ne spune cât de mult prețuiește să rămâi, orice s-ar întâmpla, om de caracter și să păstrezi gustul adevărului dreptății de la Dumnezeu.

Paul Negruț – Profesor universitar doctor, pastor baptist

Amintiri

L-am întâlnit pe Corneliu Coposu în ultimele zile ale lunii decembrie 1989 la inițiativa poetului Ioan Alexandru. Era seara târziu, așa că am fost însoțit de patru confrați.. Întâlnirea a avut loc în demisolul unei clădiri obosite în București. Corneliu Coposu, era un om în vârstă, cu urmele anilor de pușcărie grefate pe un trup încovoiat de suferință și boală. Era însoțit de Ion Puiu și Ion Diaconescu. Ion Puiu vorbea mult și repede despre ceea ce se întâmplă în țară. Ion Diaconescu era tăcut. Corneliu Coposu, cu o privire pătrunzătoare, gânditor, a vorbit puțin, cu glas stins și răgușit, despre opțiunile politice pe care le are poporul român. Dincolo de vorbele însoțite de luciditatea unui om care vede dincolo de prezent, am simțit că ne-a pus în cumpăna morală, că a văzut și ce nu se vede cu ochiul liber.

Doi dintre confrații mei s-au înscris în seara aceea în Partidul Național Țărănesc, care a adăugat între timp și dimensiunea Creștin Democrat. Nu am vorbit aproape deloc în seara aceea, dar îmi amintesc că am plecat de la întâlnire cu sentimentul că am întâlnit un om neobișnuit pentru vremea noastră. Păcat că nu era măcar cu 20 de ani mai tânăr…

Următoarele întâlniri au avut loc după câteva luni în urma unei întâmplări ciudate. Un bărbat în jurul vârstei de 40 de ani, înalt, impunător, a venit la Oradea la sugestia lui Corneliu Coposu. Pentru că persoana pe care o căuta era ocupată, a fost îndreptat spre mine. O întâlnire ciudată. Mi-a vorbit despre ceea ce se va întâmpla în libertate și democrație, despre jocurile de interese și centrele de influență, despre provocările creștinismului, despre rolul oamenilor de afaceri în promovarea moralei publice, despre planurile lui de viitor. Am ascultat atent, fiind încercat de două gânduri: ori omul acesta visează cai verzi pe pereți, ori este genial. A biruit a doua variantă, și așa s-a născut o prietenie care a rămas până în ziua de azi.

Prin medierea acestui prieten, a început istoria întâlnirilor mele cu Corneliu Coposu. Eu mă adresam cu „Domnule Președinte”, iar dânsul îmi spunea „Reverendul.” Din bogăția amintirilor adunate în acei puțini ani în care Corneliu Coposu a fost printre noi, am ales doar câteva cu dorința de a lăsa celor care vor veni după noi și altfel de amintiri.

În octombrie 1990, patru români din spațiul disidenței anticomuniste au fost invitați în Marea Britanie la o întâlnire specială cu Primul Ministru al Marii Britanii, Margaret Thatcher: Corneliu Coposu din spațiul dizsdenței politice, Doina Cornea din spațiul disidenței întelectualilor, Mihai Gheorghiu din spațiul disidenței studențești, și Paul Negruț din spațiul disidenței religioase. Am fost solicitat de Corneliu Coposu să fiu transalatorul neoficial al domniei sale în timpul acestei vizite. Așa am ajuns să asist la discuțiile lui Corneliu Coposu cu Margaret Thatcher și cu alți liderii politici prezenți la acel eveniment. Am fost surprins de modul în care a prezentat o sinteză a istoriei politice a Romaniei interbelice, postbelice, comuniste și postrevoluționare. Profunzimea, claritatea și precizia discursului au făcut ca interlocutorii să asculte într-o tăcere întreruptă din când în când doar de sunete onomatopeice.

Alteori, când era întrebat despre neocomuniștii sau criptocomuniștii care au preluat puterea în Romania, Corneliu Coposu explica deosebirea între valorile fundamentale ale poporului român și importurile politice din alte zone ale lumii. Încheia discuția accentuând frumusețea și demnitatea poporului român și încurajând partenerii să acorde șansa pe care o merită poporul nostru de a ocupa locul care i se cuvine în familia popoarelor civilizate.

Cu ocazia vizitei unei delegații de la Consiliul Europei la București, pe lângă întâlnirile cu reprezentanții puterii, a avut loc și o întâlnire cu reprezentanții opoziției. În contextul discuțiilor despre marile teme politice ale tranziției, unul dintre membrii delegației a întrebat care este punctul de vedere al opoziției cu privire la drepturile homosexualilor. S-a făcut liniște în sală pentru că toți au înțeles aspectele nemărturisite din spatele întrebării. În liniștea apăsătoare a acelui moment, Corneliu Coposu s-a ridicat în picioare, înalt, cărunt, uscățiv, cu paloarea specifică bolii, s-a aplecat ușor în direcția celui care a pus întrebarea, și a spus: ”Excelență, noi românii suntem normali, nouă ne plac femeile.” Din momentul acela, discuția despre drepturile homosexualilor s-a încheiat.

Demnitatea discursului politic și ținuta unui adevărat om de stat au strălucit în timpul vizitei la Washington în iarna anului 1995. Cu argumente istorice, strategice, economice și culturale și-a convins interlocutorii că Romania merită să fie integrată în NATO și să devină un partener strategic al SUA la gurile Dunării și Marea Neagră. Argumentele pentru investițiile americane în Romania au fost însoțite de prezentarea oportunităților geo-strategice și de avantajele economice. Nu l-am auzit vorbind de rău țara sau să invoce anumite derapaje ale puterii politice de la București pentru a cere sancțiuni diplomatice, politice sau economice la adresa României.

A cultivat dezbaterea politică, și-a înfruntat public adversarii politici cu argumente, nu cu dușmănie. A folosit cu măiestrie ironia și umorul în momente delicate. De exemplu, la o recepție oferită în onoarea Guvernatorului John Ashcroft, în prezența lui Oliviu Gherman, pe atunci Președinte al Senatului, Corneliu Coposu a fost întrebat în calitate de lider al opoziției, ce părere are despre adversarul său politic. Cu un zâmbet relaxat, Corneliu Coposu a răspuns scurt: „un om bun într-un anturaj nepotrivit.”

Voi încheia pe o notă personală. Cu toate că am avut privilegiul să ascult cugetări teologice și filosofice din partea unui om cu o cultură uimitoare însoțită de un profund sentiment religios, răspunsul cel mai neașteptat l-am primit în ziua în care l-am întrebat:

– Domnule Președinte, în întâlnirile neoficiale sunteți un om foarte cald din punct de vedere relațional. Aveți umor fin și o față relaxată. Sunteți o prezență plăcută. De ce atunci când faceți declarații publice luați o înfățișare rigidă și spuneți lucruri care irită?

– Reverende, ca să pierdem alegerile.

Mi s-a părut că răspunsul sfidează logica politică, așa că am continuat.

– Domnule Președinte, orice lider politic dorește să câștige alegerile. Valoarea unui lider și a formațiunii pe care o conduce se validează în actul guvernării.

– Reverende, dacă Partidul Național Țărănesc ar intra acum la guvernare, ar ieși de pe scena politică pentru cel puțin 25-30 de ani. Partidul Național Țărănesc are nevoie de vreo 20 de ani în opoziție ca să poată forma oameni cu maturitate politică și pricepere de a guverna.

În 11 noiembrie, 1995 Corneliu Coposu a plecat dintre noi. Pe valul de simpatie națională față de personalitatea lui Corneliu Coposu, la finalul anului 1996 Convenția Democratică din Romania a câștigat alegerile și Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat a intrat la guvernare. Restul este istorie… și Corneliu Coposu a văzut istoria…

Ana Blandiana

MODELUL

Până la urmă, singurul lucru cu adevărat de folos în istorie (indiferent ce fel de istorie) sunt modelele. În absenţa lor, ideile şi chiar acţiunile nu folosesc la nimic, ci trec fără să lase urme, ca şi cum n-ar fi existat, ca şi cum toate eforturile pe care le-au presupus nu s-ar fi produs sau s-ar fi produs degeaba. Modelul este cuvântul întrupat, fapta personalizată, omul care exprimă ideea şi dovedeşte că ea poate trăi. Această regulă este verificată cu prisosinţă de religiile care au învins doar în măsura în care au prezentat prototipul viu.

Nimeni nu se îndoieste de faptul că – iata,de zeci de ani – în peisajul public românesc Corneliu Coposu este un model.Prin toate caracteristicile personalității si biografiei sale,dar mult mai mult ,infinit mai mult decât aceste caracteristici,Corneliu Coposu a rămas în conștiința
publică a contemporaneității lui ca model.Mai mult decât ca victimă a represiunii comuniste,mai mult decât ca om politic,mai mult decât ca gânditor al democrației creștine românești,deși a reprezentat toate aceste ipostaze exemplar,Corneliu Coposu va rămâne în această istorie și în această țară,ca unicul model de pe scena politică,fără de care hotărârea de a nu renunța și speranța că totul va mai putea fi indreptat n-ar mai fi avut cum să existe.

E greu de spus cât din statuia lui înălțată în conștiința colectivă se înscrie în ordinea concretă a realității si cât aparține disperării de a ne salva din nimicnicie, oferindu-ne un punct de sprijin în ideal,dar este evident că modelul care este ne este cu atât mai necesar,cu cât este mai greu de imitat.De aceea,fiecare aniversare a lui este un prilej nu doar de a-i învia amintirea,ci și de a ne învia pe noi înșine.

Octav Bjoza – Președintele Asociației Foștilor Deținuți Politic

Amintiri despre CORNELIU COPOSU

Un amestec fericit de moralitate, demnitate, fermitate, dar și blândețe sufletească, în același timp!

Spre sfârșitul anului 1991, cei din conducerea PNȚCD a județului Brașov au aflat că la Filiala AFDPR Brașov există o persoană care a reținut zeci de nume ale unor deținuți politici pe care i-a întâlnit în temnițele și lagărele prin care a trecut, aceștia fiind din Țara Bârsei, Țara Făgărașului și Țara Oltului.

Era un adevăr! Cu unii întreținusem relații de prietenie, chiar și în vremea lui Nicolae Ceaușescu.

Imediat, am fost „curtat”. Am refuzat categoric. Nu sunt bun de politică! Nu pot fi alunecos!

La scurt timp, sunt invitat la Sediul Central al PNȚCD din București. Sunt primit imediat chiar de domnul Președinte Corneliu Coposu, adică de acela care a vrut „să-i înfigă sula în coaste” lui Ion Iliescu la sfârșitul lui ianuarie 1990, în CPUN.

În decembrie 1989, a căzut o dictatură, dar la putere au rămas aceiași care imediat s-au pus pe treabă.

La umbra SRI și a unei Justiții cu adevărat oarbe, ambele interesate, că de lipsă de profesionalism nu poate fi vorba, au prădat această țară într-un asemenea hal încât au trimis majoritatea populației să trăiască sub limita sărăciei.

Tovarășii de ieri, marii domni de astăzi, au reușit performanța de a depăși ceea ce n-au realizat, de-a lungul secolelor, împreună, hunii, tătarii, turcii și rușii.

Revenind, Seniorul mi se adresează: „Uite ce-i, dragă, am aflat că dumneata… Avem nevoie să ne ajuți în campania electorală!”.
„Imposibil!”, i-am replicat, „eu nu sunt membru de partid, nu fac politică!”.
„Lasă, dragă, te facem noi!”. Și m-am făcut.
Nu am fost capabil să-l refuz! Aveam în fața mea o personalitate de mare calibru! Era pe vremea când în campania electorală puteai primi un bolovan în parbriz, o bâtă pe spinare sau te alegeai cu anvelopele tăiate. Domnia sa era călit, nu doar de cei 17 ani de detenție, ci și de „grijuliul” Ion Iliescu, care îi trimisese acasă minerii într-o „vizită de lucru”.

După doi-trei ani, am fost ales Președinte al Senatului PNȚCD pe județul Brașov.

L-am mai întâlnit pe Senior de două ori, ultima oară cu două-trei luni înainte de a pleca în Germania, pentru o intervenție chirurgicală. Era trist. Mi-a mărturisit că unul din mai multele sale regrete era acela că și-ar fi dorit ca „parlamentarii să se «bată» de la pupitrul Parlamentului în programe, în strategii, după care să-i văd împreună la o cafea, la o bere, la un spectacol. Dar acest lucru nu este posibil. Ăștia se urăsc de moarte!”.

La data de 11 noiembrie 1995, ne-a părăsit. De veghe la catafalcul lui, rememoram. În această țară, politicieni cât cuprinde. Să-i întorci cu furca, așa cum întorci fânul după coasă și nu altceva. Cât despre oameni politici și degetele de la o mână ți-ar fi prea multe… Sloganul primilor ar fi „căpătuiala cu orice preț!”, iar pentru cei de-ai doilea, „Neamul și Patria înaintea propriilor lor ființe!”. Iată câteva din preceptele acestui MARE OM POLITIC.

În virtutea inerției, în campania electorală din 1996, am avut un rol important. Între timp, am fost ales în Comitetul Județean de Conducere al PNȚCD Brașov și, mai apoi, chiar în Biroul Județean de Conducere, moment în care am început să deranjez.

În anul 2000, am refuzat să mai merg în campania electorală, de această dată, pentru persoane de o slabă factură morală. A trebuit să-mi dau demisia din partid.

Corneliu Coposu nu mai era demult!

Fie ca memoria lui să dăinuie, spre a vorbi tinerilor de azi și de mâine despre faptul că politica se poate face cu profesionalism, respect și chiar bun-simț, iar deasupra oricăror interese personale, trebuie să primeze NEAMUL și PATRIA!

Teodor Mărieș – Președintele Asociației 21 Decembrie 1989

Președintele

Președintele PNȚCD, Corneliu Coposu, a fost și va rămâne liderul moral al ultimilor 30 de ani pentru toți românii, indiferent unde se află în această lume. În toată această perioadă, istoria i-a repudiat pe nătângii potrivnici ai marelui lider. Prin viu grai sau prin numeroase înscrisuri, numele și faptele domnului Coposu sunt elogiate și evidențiate iar onoarea domniei sale rămâne un exemplu pentru națiunea română.

Bunul Dumnezeu Să vă aibă în pază mereu!

Paul Lăzărescu – jurnalist la Dreptatea între 1946-1947 și director al ziarului Dreptatea după 1989

Corneliu Coposu, aşa cum l-am cunoscut eu

Pe Cornel l-am întâlnit la începutul anului 1945, într-o perioadă de mari frământări pentru ţară. Eu eram la începuturile studenţiei, la Litere. Eram implicat în mişcările de tineret care au precedat 8 noiembrie 1945 şi eram pasionat de gazetărie. Mergeam tot timpul la „Club”, in strada Clemenceau 9, unde se afla vechiul sediu al PNŢ. Era acolo o mişcare permanentă de oameni, acolo era şi redacţia ziarului „Dreptatea”, acolo l-am cunoscut pe Cornel. El era secretarul lui Iuliu Maniu, participa la toate întâlnirile importante, inclusiv cele cu străinii. Dar era foarte legat de acţiunile tineretului şi scria frecvent la „Dreptatea” şi „Ardealul”.

La vremea aceea, avea vreo 30 de ani. Nu aveai cum să nu îl remarci. Era un bărbat frumos, avea o statură impresionantă, foarte înalt şi voinic, cu alură sportivă, un bărbat foarte elegant şi îngrijit. Avea o privire caldă, parcă te mângâia cu privirea. Ce m-a frapat, dar uite că nu l-am întrebat niciodată de ce, purta ceasul la mâna dreaptă. Mi-a rămas de atunci în memorie imaginea lui uitându-se la ceasul de pe mâna dreaptă…..

Ne-am apropiat repede. Tatăl meu murise de curând şi treceam printr-o stare sufletească specială. Cu bunătatea lui excepţională m-a susţinut şi ajutat să depăşesc momentul.
Dar unii chiar ne-au luat drept tată şi fiu. În 1946, începuseră arestările, am stat în aceeaşi închisoare cu el, în clădirea Arsenalului – a fost demolată odată cu întreaga zonă Uranus. Acolo era Tribunalul Militar. Încă nu se înfiinţase Securitatea, era încă poliţia secretă, bine căptuşită de comunişti veniţi cu ruşii acolo, era şi Brucan. Totuşi ne scoteau la plimbare în curtea împrejmuită cu sârmă ghimpată. Şi, într-o zi, mă plimbam cu Cornel prin curte. Eu eram un puşti (aveam 20 de ani) şi eram şi mult mai scund decât el. Şi Cornel mă ţinea pe după umeri. Şi, când ne-am apropiat de sârma ghimpată îl aud pe unul dintre soldaţii din garda care păzea spunând: „Ia uite-l şi pe ăsta, a venit cu copilul la puşcărie!”

Citeam articolele lui Cornel din „Curierul” şi, mai apoi, din „Dreptatea”. Era extrem de combativ, dar în limite civilizate, cu argumente, nu aşa cum se face azi presă. Ataca presa comunistă şi pe propagandiştii regimului care se instala prin forţă şi teroare. A polemizat mult, de exemplu, cu Zaharia Stancu sau cu alţi scriitori deveniţi peste noapte comunişti.

Au urmat anii de întuneric, cu închisori şi suferinţă. L-am întâlnit pe Cornel, mai mult întâmplător , în anii comunismului.

Ne-am revăzut cu adevărat abia după 40 de ani, în decembrie 89, când am reînfiinţat partidul. Deşi îmbătrânise, slăbise enorm şi trecuse prin atâtea încercări, rămăsese acelaşi om cald, drăguţ şi jovial. Dar, în primul rând, rămăsese acelaşi om drept, niciodată supărat. Era calm şi chibzuit, nu se enerva, nu vorbea urât, devenise un povestitor cu har. La câte minciuni, calomnii şi grozăvii s-au spus despre el în acea perioadă, el nu le băga niciodată în seamă. Prefera să facă haz de ele. Îmi amintesc, cât redacţia ziarului a fost in Pţa Rosetti, trecea în fiecare zi pe la mine, să vorbim, să ne sfătuim, să glumim.

De fapt, salvarea noastră, a tuturor, a fost Corneliu Coposu. Cu viziunea sa politică, a reuşit să adune forţele democratice împreună, datorită lui s-a făcut CDR şi Opoziţia unită a reuşit să învingă la vot pe comunişti. Din păcate, azi, în lumea politică principiul care l-a călăuzit pe Corneliu Coposu şi pe care îl „moştenise” de la Iuliu Maniu – principiile nu se discută – este tot mai des încălcat. Speranţa vine însă de la generaţiile tinere care, având şansa să înveţe istoria adevărată a României, îi descoperă pe Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu şi un alt mod de a face politică şi de a scrie istorie.

Dan Grigore

Despre CORNELIU COPOSU

Întâlnirea cu Corneliu Coposu a fost una din acele întâmplări ale vieții mele pe care le pot socoti cruciale pentru confirmările de care aveam nevoie și pentru traiectoria pe care o luase viața mea de după căderea regimului Ceaușescu. Pe de altă parte, știam dinainte de la bunicul meu Ștefan Cosâmbescu, deținut politic la rândul lui, despre personalitatea Domnului Coposu, despre prestigiul și importanța personalității Domniei sale pentru traiectoria Partidului Național Țărănesc. Bunicul meu era un cunoscut jurnalist în epoca antebelică, activ la unele publicații țărăniste, el fiind un apropiat al lui Ion Mihalache. Deci veneam cumva înarmat cu un respect și un anumit fior de curiozitate legat de această formidabilă personalitate. Știam că fusese unul din acei deținuți politici cu regimul cel mai dur în epocă și chiar și după ieșirea din închisoare, cu un regim de control, de pază, de supraveghere extrem de severă, ceea ce demonstra cât de mult se temeau organele de represiune comuniste de Corneliu Coposu.

Socot că Pronia mi-a făcut un dar neprețuit: acela de a putea fi în preajma Domnului Coposu, de a fi apreciat de Domnia sa, de a mă bucura de clipe extrem de importante pentru mine, clipe de grație, în care lumina acestui om care a suferit atâta se răsfrângea și asupra mea, în care umorul lui, puterea lui de analiză, de iertare și de imaginare a unui viitor care trebuia să fie neapărat legat de o anumită legitate morală mă făceau și pe mine să sper în renașterea ființei naționale.

Toate aceste clipe constituie, cum am spus, un mare dar făcut de Pronia cerească în viața mea, alături de privilegiul de a putea să stau în preajma Regelui Mihai și a Reginei Ana, alături de alte evenimente cardinale în plan profesional, contraforți ai vieții mele care au contat și contează enorm de mult în traiectoria mea umană.

Mi-aduc aminte de clipe pe care le-am petrecut atât la sediul Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat cât și la sediul Convenției Democrate, când mergeam împreună cu colegi din Consiliului Director al Partidului Alianței Civice,ca să ne confruntăm opțiunile cu acelea gândite de Senior. Erau întâlniri foarte dese, aveam grijă ca să ne confruntăm ideile și să le supunem atenției acestei Instanțe pe care o aveam în persoana sa.

Mi-aduc aminte că am participat și la evenimentul decorării Domniei sale de către Guvernul Francez cu ”Legiunea de Onoare”. Acolo, umorul lui a fost pe deplin manifest: la un pahar de șampanie la Ambasadă, după ceremonia de decernare a acestei prestigioase distincții, am avut și următoarea discuție: ”Ai auzit ? Se zice că vor să mă reabiliteze.” ”Da ? Și Dumneavoastră ce spuneți ?” ”Eu spun: poate eu pe ei !”

Vreau să închei în această notă pentru că aceasta este lumina stenică pe care a revărsat-o, chiar și după marea plecare, personalitatea Domnului Corneliu Coposu. El a clădit prima victorie importantă a Opoziției, chiar și după ce nu a mai fost printre noi.

Dumnezeu să-i dea odihnă acestui neobosit luptător anticomunist, acestui om de așa mare valoare pe care l-a dat Țara și pe care, ca de obicei în istoria noastră recentă, începem să-l definim, să-l percepem în toată măreția lui, de-abia după ce el nu mai este printre noi.

Doina Alexandru – Jurnalist și membru Fundația Corneliu Coposu

La un sfert de secol de la moartea Seniorului, o lacrima in plus si un manunchi de regrete ca reperul moral ce ne-a fost daruit in persoana lui nu mai este urmat de nimeni si nu a gasit un ecou veritabil in societatea romaneasca post-“revolutionara”. Am putea compune texte lacrimogene ori evocatoare ale sacrificiilor si jertfelor marilor inaintasi ce au calauzit viata lui Corneliu Coposu, dar prin ele nu vom schimba actualitatea pustie de figuri inspiratoare de talia Presdintelui moral al Romaniei, ori a modelului sau, Marele Iuliu Maniu. “Nici eu nu as fi crezut propria mea biografie, daca mi ar fi povestit-o altul” – spunea Corneliu Coposu, insistand ca destinul lui a fost comun intregii sale generatii de patrioti si luptatori pentru eliberarea tarii de sub dictatura comunista. Opozantii regimului instaurat cu tancurile sovietice au platit cu libertatea doar pentru ca doreau o tara cu oameni liberi, carora sa le fie respectate drepturile fundamentale de exprimare, credinta, miscare, diversitate politica. Au suferit ani grei de puscarie pentru consecventa idealurilor si convingerilor, iar unii dintre ei nu au mai ajuns sa iasa vii din detentie. Pentru cei din generatia lui Corneliu Coposu, onoarea, credinta si demnitatea insemnau totul. Promisiunea facuta in inchisoare lui Iuliu Maniu, de a pastra vii valorile pentru care militasera generatii de taranistii, a fost indeplinita la 22 decembrie 1989, cand Corneliu Coposu a inscris PNT-CD, primul dintre vechile partide istorice interzise in timpul regimului comunist.

Impreuna cu colegii sai de generatie, toti trecuti prin temnite, au reinviat partidul nascut candva din unirea a doua elite politice – cea transilvana si cea din Regat. Discipolul isi indeplinise astfel juramantul dat mentorului iubit, Iuliu Maniu, dar din acel moment si pana la moartea sa, din 11 noiembrie 1995, Corneliu Coposu avea sa continue o lupta care in 5 ani l-a consumat cat cei 17 ani de inchisoare. Nu a fost scutit de ingratitudini si tradari.

Viteza cu care taranistii si liberalii, traditionala tabara anticomunista, abia intrati din nou in legalitate, au ajuns sa fie dusmanii declarati ai FSN ului, iar din participanti la revolutie sa fie considerati opozanti – ne puteau arata inca de pe atunci care avea sa fie cursul politic imprimat de emanatii neobositului bolsevic Ion Iliescu. Nici nu avea cum sa fie altfel. Unii erau autorii inca nedivulgati ai asa-zisei revolutii, continuatorii partidului unic si aspiranti la dominatia totala a puterii, ceilalti erau considerati doar figuranti, buni spre a justifica fragila democratie.

In acea perioada de tranzitie, (care nu a luat sfarsit nici acum) Corneliu Coposu a avut parte de calomnii, insulte, tradari, inscenari si lipsa de recunoastere a valorii sale politice. Postum, chiar fostii adversari mimeaza acum admiratia…

Cu toate acestea, nu putem ocoli intrebarile incomode:
Cine se arata dispus sa urmeze in prezent modelul Coposu?
Cine respecta principiile ce i- au calauzit viata?
Cine traduce in viata testamentul sau politic?
Ce s-a ales din partidul taranesc pentru care fruntasii lui au fost ucisi, torturati, legati in lanturi? (Domnul Coposu a avut pe glezne urmele lanturilor pana la moarte!)

Oare lupta de o viata, jertfa din temnite, rectitudinea exemplara, altruismul si sacrificiul pentru salvarea demnitatii umane – toate acestea au fost doar ca sa ne amintim sporadic de covarsitoarea sa personalitate si sa scriem la aniversari texte patetice?

Comemorarea unui sfert de veac de la disparitia Seniorului ne obliga! Sub coroana de stejar a numelui sau ar trebui sa se adune toti cei pentru care Corneliu Coposu este un model demn de urmat. El a fost unul dintre noi, sa cautam in ADN -ul nostru ceea ce ne- ar putea inrudi cu el!

Poate s-ar gasi in tanara – sau mai putin tanara – generatie oameni integri capabili sa urmeze idealurile sale de patriotism si credinta, actionand prin fapte, asa cum ar fi actionat insusi Corneliu Coposu.

El nu a avut urmasi biologici, dar este viu prin toti cei care se simt inca reprezentati de el, care se revendica de la mostenirea sa spirituala. Sa nu uitam ca a urma etalonul reprezentat de Senior reprezinta totodata o forma de lupta contra celor care i-au stat mereu impotriva, care l-au lasat doar 33 de ani in libertate autentica, l-au inchis si supravegheat pana la moarte, l-au schingiuit si l-au tinut la izolare pana aproape a orbit si a uitat sa vorbeasca. Daca roata istoriei s-ar intoarce, urmasii tortionarilor sau tovarasii lor de drum ar proceda la fel cu noi, cu toti cei care si-ar apara cu orice pret convingerile si credinta! Traim vremuri de cernere, nu trebuie sa fii conspirationist ca sa vezi pretutindeni infruntarea dintre bine si rau, dintre lumina si intuneric, dintre adevar si minciuna. In astfel de vremuri ne poate fi un aliat de nadejde exemplaritatea vietii lui Corneliu Coposu, de credinta statornica, integritate morala si noblete spirituala.

Nicolae Constantinescu – Președinte și Director al Fundației și Revistei Memoria, membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință, membru titular al Academiei de Științe Medicale din România

Seniorul Coposu și România normală

La cei 85 de ani în care am intrat am amintiri și din perioada de dinaintea comunizării țării. Am cunoscut atunci oameni asemănători cu tatăl meu demni, serioși, extrem de buni profesioniști, având deci cultul muncii bine făcute. Dintre frații tatălui meu unul a făcut politică țărănistă, ajungând președintele organizației PNȚ București. Este vorba despre profesorul Gh. K. Constantinescu, cel care a introdus zootehnia modernă în România și a murit în 1950 după aproape 2 ani de claustrare într-un pod, fiind urmărit de securitate și declarat dușman al poporului (promova în facultate genetica lui Mendel și a lui Morgan). La începutul anilor ’90 când l-am cunoscut pe Corneliu Coposu, am avut revelația descoperirii lumii pe care o admirasem în copilăria mea. Oameni pentru care ”cine își pierde onoarea, nu mai are ce să-și piardă”, oameni pentru care cuvântul dat, rămâne cuvânt dat, oameni pentru care strânsul mâinii, echivala cu un jurământ nescris, că ceea ce a promis va duce la bun sfârșit. Când Seniorul a lansat apelul către lumea politică a țărăniștilor, dar și pentru alții că orice se poate negocia, în afară de principii, lumea tânără sau mai puțin tânără nu i-a înțeles pe deplin sensurile. Și asta fiindcă urgia comunistă a golit de conținut noțiunea de ”principiu”, fiindcă ea se suprapunea de fapt cu noțiunile de regulă, de normă, de rânduială, noțiuni indezirabile pentru un regim totalitar. Principiul este un element fundamental pe care se întemeiază un sistem politic, un sistem juridic fiindcă el impune o serie de norme de conduită. Orice țară care ține la stabilitatea ei, la suveranitatea ei își apără cu strășnicie codul de principii, iar pentru România acest garant a fost Instituția Regală și acesta a fost principalul motiv pentru care Corneliu Coposu a pledat, a susținut reîntoarcerea la Monarhie. Corneliu Coposu a reprezentat deci pentru mine România normală și orice amintire legată de el fie din biroul lui din Rosetti, fie din cămăruța din Mămulari mă duce cu gândul la oamenii pe care i-am admirat în copila mea în primul și în primul rând pentru ținuta lor morală, pentru că revedeam pe viu relația de seriozitate dintre oameni ca fiind firească, neforțată, de la sine înțeleasă. Acești oameni nu se formaseră prin generație spontanee, ci avuseseră niște modele, care-i învățaseră regulile, normele unei vieți normale. Corneliu Coposu l-a avut pe Iuliu Maniu, noi îl avem pe Corneliu Coposu. Fie ca ființa lui, memoria vieții lui, îndârjirea cu care și-a apărat principiile să rodească la tânăra generație spre folosul unei țări care se cere și iubită, nu numai locuită.

Profesor inginer Nicolae Noica – Membru de onoare al Academiei Române

Nevoia de Corneliu Coposu

Gândindu-mă zilele acestea la Domnul Corneliu Coposu, de la a cărui dispariție se împlinesc douăzeci și cinci de ani, mi-am dat seama de câtă nevoie ar avea societatea românească și noi toți de personalitatea sa — un model de om și politician, adevarat om de stat– în aceste momente, de cumpană pentru țară.

Și aceasta deoarece astăzi, societatea românească are nevoie de o acțiune sustinută în promovarea adevăratelor valori – corectitudine, cinste și competență – în viața politică, pentru a-și depăși starea de neîncredere și lipsă de responsabilitate apărută.

De astfel “Dezmeticirea României va veni cand se va pune serios problema răspunderilor. Fiindcă altfel ar fi prea ieftin“, cum spunea Mihail Sebastian în 1935.

Iar o cale pentru a crea un climat de încredere și responsabilitate o reprezintă valorificarea experienței tezaurizate în viata și opera Domnului Corneliu Coposu. Un adevărat model de om și politician ale cărui principii trebuie să le urmăm, dacă vrem o altfel de Romanie.

Deși Domnul C. Coposu a îndurat suferința în închisorile comuniste și persecuția unui regim de teroare, dânsul nu a purtat nici un resentiment.

Era preocupat numai de găsirea căilor pentru a se instaura în țară un regim cu adevărat democratic, în care libertatea și drepturile omului să fie valorile principale.

Merită subliniată suplețea cu care Domnul Corneliu Coposu a știut să creeze o alianță organică Convenția Democratică, ce s-a fortificat și impus ca o forță pe scena politică românească.

A militat ca să transpună în viața socială a României valorile fundamentale ale doctrinei național-tăraniste creștin democrate: democrația adevărată, , morala creștină, patriotismul luminat și dreptatea socială.

Domnul Corneliu Coposu a fost unul dintre puținii oameni politici pentru care constiința era pe primul plan al preocuparilor sale.

Spunea: ”Omul este răspunzător față de propria lui constiintă, deci față de Dumnezeu și are dreptul și obligație majoră de a acționa în libertate și în mod responsabil pentru modelarea propriei lui vieți și a lumii înconjurătoare.”

Politica este coordonarea conștientă a treburilor publice. Ea cere definirea poziției într-un mare număr de obiective sociale și alegerea mijloacelor-umane, materiale și financiare-pentru realizarea lor.

Politica, deci, prin alegerile făcute și deciziile luate, ne determină modul de viață.

Este și motivul pentru care Domnul Corneliu Coposu a susținut mereu ca “cei care făuresc politica de urmat în diversele domenii concrete ale vietii sociale să fie oameni politici competenți”.

Cred, însă, că cel mai important lucru pe care l-a făcut Domnul Corneliu Coposu pentru Romania a fost reînființarea, în 8 ianuarie 1990 a Partidului Național Tăranesc. Dânsul s-a dovedit, atunci, că este unul din cei mai sinceri și devotați prieteni ai satului românesc, ai clasei tăranești.

Au fost atunci voci dintr-o parte a presei care au susținut că partidul nu reprezintă pe nimeni, intrucât în România nu mai exista țărani. Ne-am întrebat atunci, și ne întrebăm și astazi în anul 2020, cine reprezintă satul românesc, cu o populație de peste 45% din societatea romînească.

Apreciez că cel mai echilibrat răspuns la această întrebare l-a oferit Majestatea Sa Regele Mihai intr-un interviu oferit lui Mircea Ciobanu. Iată-l:
“Țăranii în vechea accepțiune poate că nu mai sunt. Eu sper ca țăranimea să se refacă. Poate că rolul acestui partid, tocmai acesta este, să ajute la refacerea unei clase pe care comunismul a distrus-o în mod programatic”.

Dar, pentru a întelege mai bine personalitatea politica a domnului Corneliu Coposu, trebuie să subliniem luciditatea cu care a susținut monarhia constituțională ca fiind cea mai bună formă de guvernamant pentru țara noastră.

Din păcate noi am pierdut șansa revenirii la monarhia constituțională cu prilejul vizitei facute de Maiestatea Sa Regele Mihai în anul 1992 de Paște, la București și Putna cînd a fost întâmpinat de peste 1.000.000 de oameni.
Și aceasta pentru că cei care conduceau atunci destinele țării, urmașii celor dinainte de 1989 au pretins în numele democrației, că este necesar un referendum (cu toate că populația nu era informată corect), uitând intenționat că monarhia a fost înlăturată printr-un act total nedemocratic.

Avem datoria cu toții cei ce cred în alternative de guvernare creștin-democrată – tineri și vârsnicii – ca acum dupa 30 de ani de “democrație gri” să ne unim puterile pentru a repune la locul ce i se cuvine Partidul pe care domnul Corneliu Coposu l-a înfiintat, în 1990 -după o lunga perioadă de întuneric comunist.

Christian Mititelu – fost director BBC România

Printre amintirile primelor zile petrecute în țară în 1990, după o absență de 20 de ani, cea mai marcantă rămâne întâlnirea cu Corneliu Coposu: întâi prin telefon, apoi în forfota de la sediul partidului renăscut. Au urmat altele, mai puțin zbuciumate, prilej de discuții politice, dar mai ales de a mă afla în prezența unei conștiințe vii a unei anumite Românii, al unui martor și participant la istoria interbelică a țării, la eforturile de a limita consecințele războiului și la începutul calvarului elitelor țării.

În Decembrie 1989, Corneliu Coposu avea 75 de ani și era marcat de anii de grei de închisoare și de prigoană. Pășea din nou în viața publică cu o autoritatea morală indubitabilă într-o atmosferă euforică pentru unii, alarmantă pentru cei care fuseseră soldații cei mai fideli ai regimului și nu acceptau să piardă puterea. Trebuie să ne raportăm la aceea perioadă ca să conștientizăm curajul, patriotismul luminat și simțul datoriei față de țară și de istorie care l-au determinat pe acest legatar al lui Iuliu Maniu să se angajeze cu dârzenie în lupta pentru a ridica o Românie democrată din ruinele celor 45 de ani de communism.

Tocmai pentru că reprezenta o autoritate morală a fost atacat cu mârșăvie de către cei ce se doreau noii conducători ai țării și de către o pleiadă de scribi școliți la Scânteia, sau în alte oficine. Mai tragic, însă, era faptul că mulți conaționali păreau să resimtă prezența lui în viața publică, sau însăși supraviețuirea sa miraculoasă, ca un fel de reproș la adresa marilor sau micilor compromisuri morale pe care le-au acceptat, sau au fost nevoiți să le accepte sub comunism.

Acest reproș imaginar era cu totul străin de Corneliu Coposu. Dacă îl mâhnea ceva era faptul că atâția români în floarea vârstei, cu studii serioase, sau experiență în industrie, nu i s-au alăturat în lupta pentru o România democratică. Nu i-au înțeles mesajul, chiar dacă aveau să-l plângă atunci când a fost condus pe ultimul drum. Nu au acceptat că, odată ce conștientizezi dezastrul din jurul tău, doar cinismul sau o formă de lașitate te pot ține departe de lupta pentru schimbare. Și că, în viziunea liderului țărănist, lupta trebuia dată prin partide politice constituite în jurul unor valori și principii și nu pe baza unor cumetrii sau interese personale.

Corneliu Coposu a luptat consecvent pentru idealurile sale. Iar în anii de temniță și maximă izolare a știut să rămână integru. Era în acord cu Alexandr Soljenițîn (fără să-i împărtășească naționalismul ) că, dacă nu te poți opune, sau nu ești în situația de a te opune unui regim sufocant, îți rămâne totuși opțiunea de a nu conlucra cu el. Adică de a nu trăi „prin minciună”.

Printre binecuvântările de care s-a bucurat în viață, între care aș menționa devotamentul fără margini al surorilor sale, credința în Hristos este cea care i-a conferit lui Corneliu Coposu darul speranței. La 25 de ani de la moartea sa, nu cred că România arată cum și-ar fi dorit-o el; la fel, poate nici lumea de astăzi. Și totuși, să păstrăm o rază din speranța care l-a însoțit pe Corneliu Coposu în vremuri mai grele.

Vartan Arachelian – Publicist

Pe domnul Corneliu Coposu l-am cunoscut cu mult timp înainte de Revoluție. Despre imprejurările respective am scris în prefața ediției a treia a cărții Mărturisiri – Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian (Convorbirile… erau realizate între 6 martie și 25 iulie 1991 Nu voi reveni, lăsând altora prilejul să vorbească despre sine evocându-l pe acest martir al neamului românesc.)

Acum vreau să aduc la suprafață un document recent descoperit în arhivele Securității. El acuză, implicit, un păcat originar al tranziției postrevoluționare comis de comandoul Iliescu-Roman. Despre ce e vorba? Despre refuzul accesului în conclavul de la Televiziune din seara zilei de 22 decembrie 1989. „Cine e ăsta?!“- se oțărâse, unul dintre complotiști. Cine fusese Corneliu Coposu până în cea mai lungă noapte a veacului?

Un inamic al comunismului care avusese cea mai lungă condamnare în Gulagul local, 18 ani, din care aproape jumătate îngropat de viu într-o celulă ca o criptă. Poate că cei de la masa trădării fostului lor patron nu știau. Poate nici de faptul că ultimul arest la Securitate, dintr-un lung șir de alte încătușări abuzive, fusese chiar cu un an înainte, în 1988. Dar nici de mărturiile sale publice făcute asupra loviturii de palat din după amiaza zilei de 23 august 1944? Știau dar se dădeau… sovietici! Și chiar indignați de necuviința de-ai deranja din marele conclav. Lăsând Securității să poarte păcatele. De aici și înverșunarea cu care aveau să se opună desigilării arhivelor acesteia, unde se află și vinovăția lor, a comanditarului, conducerea de Partid și de stat.

Deschiderea arhivelor Securității ne pune în fața unei realități carcerale fără egal în istoria lagărului comunist. N-a fost zi de la Dumnezeu, în acel sfert de secol de libertate condiționată, în care Securitatea să-l fi uitat! „În 1974, declara el, au fost descoperite unele întâlniri clandestine care nu întruneau mai mult de 20-25 de persoane dintre vechii aderenți și s-a făcut o anchetă interminabilă care a durat doi ani, timp în care am fost chemați aproape zilnic la Securitate.“ Puse cap la cap zilele petrecute în sediile Securității adună aproape două luni. „Uneori anchetele durau o zi întreagă. Eram atunci în slujbă și îmi venea invitația de la organele de Securitate. Pentru a justifica lipsa mea de la serviciu, lucram în construcții, invitația era ștampilată și se menționa pe ea că am fost reținut la Securitate până la ora cutare. A doua zi se repeta figura.“

Nesfârșite erau și perchezițiile; aproape treizeci de percheziții domiciliară: un sfert de vagon de materiale confiscate și niciodată restituite. În ochii Securității, Coposu avea statură de legendă. De exemplu, în 1983, dintr-o sală de clasă a unui liceu de Blaj, „Vasile Cel Mare“, unde conferențiase emoționant, Corneliu Coposu unor foști colegi dintr-o promoție interbelică, o promoție cu puțini supraviețuitori ai războiului, ai lagărelor de exterminare a „politicilor“, aveau să se repeadă la sediul sinistrei instituții 5 (cinci) informatori plasați la locul serbării, cu copii ale conferinței! Ca nici un cuvânt al tribunului ardelean să nu se piardă? (Culmea e că acestui exces de zel datorăm un document de o valoare memorialistică și stilistică fără egal! )

Nu întâmplător m-am oprit la acest episod; el urma unui episod în care Securitatea se întrecuse în lăudarea „obiectivului“ ei permanent… „Rudă îndepărtată cu familia lui Iuliu Maniu, fost gazetar și secretar al lui Maniu. De o inteligență sclipitoare, de o vastă cultură, multilaterală, foarte serviabil, curajos, om de idei, dar și bun executant, Corneliu Coposu este simpatizat în cercuri largi penețiste și nepenețiste. Fiind astfel foarte apreciat și cu legături întinse, în țară și în străinătate este azi, în urma defecțiunii lui Ionel Pop, socotit un fel de îndrumător al foștilor PNȚ, fără ca Cornel Coposu să se fi ocupat aievea, în mod practic, cu chestiuni de organizare.“

Cu ce ocazie acest elogiu făcut de Securitate? E un document care denotă importanța acordată de către Ceaușescu unui proiect pe care avea repede să-l abandoneze: de reființarea partidelor istorice. Dar măcar încercase, în timp ce Iliescu și ai săi, cei care confiscaseră Revoluția în noaptea de 22 decembire 1989, îi refuzaseră statutul de lider al opoziției anticomuniste.

…La 19 mai 1972 la Inspectoratul județean Cluj al Ministerului de Interne are loc „o întâlnire la care au participat: lt.col Rugină Toader și lt. col. Badea Dir. I-a Buc.’’ E o reuniune ciudată despre care „sursa“ informează: „Chestiunea organizării partidelor, a fostelor cadre, al unui partid național-țărănesc în viitor sau în orice formă (eventual ca un partid opozant), nu s-a discutat nicicând în mod serios. Dacă vreo doi-trei foști membri ai partidului au discutat în teorie așa ceva, informez că ea n-a fost urmată în practică nicăieri, de nici un fel de acțiune.’’

Cine o fi fost informatorul celor doi ofițeri superiori? Și de ce această întâlnire cu o astfel de temă? Se vede bine din acest document, rezumat în 16 pagini dactilografiate la două rânduri, și unde sunt transcrise, probabil, tot rezumativ, opiniile obținute prin persuasiune securistică unor foste cadre ale partidului condus cândva de defuncții Iuliu Maniu și Ion Mihalache, că avem în față un proiect dat spre cercetare. Dacă nu știm numel – fie și de cod al informatorului, îl bănuim pe cel al comanditarului. Cum el nu putea fi doar o inițiativă de sondare rutinieră a Securității, ordinul venea de sus, de sus de tot.

Motivația? Intenția lui Ceaușescu de a înființa și în România, ca în Polonia, RDG sau Ungaria, cel puțin, dacă nu mai mult, partide marionetă de falsă opoziție. Când să-i fi trecut prin cap o asemenea erezie bolșevică? De bunăseamă după „marea îndrăzneală“ din august 1968. Știrea din faptul nopții, despre invazia Cehoslovaciei, în principal, de către trupele sovietice, și, mai ales, arestarea conducerii Dubcek, avea să-l frisoneze. El își vedea anihilat nu doar proiectul de renaștere a Micii Alianțe interbelice, chiar dacă acum cu alți actori – El, Tito și Dubcek -, dar cu aceleași țări – România, Iugoslavia, Cehoslovacia ci chiar propria sa poziție de șef de stat. Atunci avea să fie singura dată când, întors la popor, Ceaușescu a răspuns sincer fluxului de solidaritate cu poporul. Și unanimă. Cum orice dictatură pune la cale legi ce țin de rațiunea sa de a fi, dar și de capriciile sale, Ceaușescu se va fi gândit să dea corp acestui sentiment de adeziune colectivă. Unele măsuri aveau să fie inițiate atunci. De exemplu, „strategia apărării patriei de către întregul popor“; recte a lui! Apoi înființarea gărzilor patriotice. Deschderea largă a porților partidului unic; interzis celor cu dosare „nesănătoase“ și drastic selectiv până atunci, mai ales în privința intelectualilor. Astfel, partidul avea să capete proporții de masă. Probabil că atunci, marginalizat în „familia socialistă“, punând semn egal între viața sa și suveranitatea țării, iar odată cu aceasta locul său în succesiunea voievozilor și domnitorilor români, Ceaușescu se va fi gândit că foștii deținuți politici, care n-aveau cum să fie primiți în PCR, dacă s-ar fi găsit vreun doritor printre ei, ar fi utilizabili prin reînvierea „partidelor istorice.“ Mai tărziu, când își va fi alungat gândul acesta, avea să se mărturisească clanului său într-o ședință a CPEX-ului: „Noi am greşit atunci când am desfiinţat toate organizaţiile acelea. Însă acum n-are rost să mai înfiinţăm partide. Totuşi, rămâne o masă mare de oameni care trebuie cuprinsă mai bine organizatoric şi care să participe la viaţa politică. În fond, aceasta este însăşi o expresie a democraţiei, să creăm condiţii să participe oamenii la viaţa politică a ţării. În R.D.G. au două partide, cehii au 3 partide, polonezii au şi ei; ungurii, nu ştiu dacă mai au partide. Chinezii şi-au reorganizat şi ei partidele. Sovieticii n-au, dar se şi simte că n-au, că este un apolitism foarte mare în rândul cetăţenilor; lipsa de viaţă politică creează un vid. Sindicatul nu este organizaţie politică. Dezbate el hotărârile comitetului de partid, dar cunoaştem cum face.“ Așa avea să se nască un alt avorton „democratic“: Frontul Democrației și Unitpții Socialiste.“

Da, ăsta era gândul lui din urmă, până atunci însă căutase o nouă farsă făcută nu atât istoriei, cât Occidentul, în grațiile căruia vroia să intre. Acesta îi reproșa lipsa libertăților democratice. Așa avea să-l frecventeze ideea unei noi ficțiuni, pe lăngă multe altele, ale unui sistem politic pluripartidic în care PCR să fie centrul papal al sistemului; un fel de gorbaciovism avant la lettre. Paralel cu această intenție sau mai degrabă când avea să realizeze consecințele incontrolabile ale unei astfel de liberalizări politice, Ceaușescu, epuizând sursele vestice de împrumuturi, avea să-și caute sprijin în Asia comunistă; frecventând China și Coreea de Nord, cu certitudine el avea să fie convins că există o cale și mai sigură de supraviețuire a sa și a clanului său, prin zeificare, așa cum făcuseră Mao și Kim Ir Sen. Totuși, capriciul care-l vizitase odată avea să-și urmeze, un timp, traseul cercetării oportunității nașterii unor partide-marionetă. De aici dosarul acesta.

Numărul celor care au fost cercetați și au depus mărturie e impresionant. Și mai toate au fost făcute la Cluj. Printre cei chestionați în cauză îi vom găsi pe Corneliu Coposu și N. Carandino. Fără însă a garanta acuratețea, paternitatea totală a gândurilor exprimate de ei; altfel spus, admitem posibilă distorsionarea opiniilor de către informator în funcție de dorința comanditarului, parțial sau total știut de provocatorul și culegătorul informațiilor. Cu atât mai mult cu cât, în preambul, anonimul culegător găsește un numitor comun al opiniilor, care nu poate să nu fi făcut plăcere celui de sus. Și, totuși, cu această rezervă, documentul e prețios nu doar din punct de vedere al istoriei politice, dar și al percepției regimului comunist în diferitele lui faze de dezvoltare.

„Vorbind, în general, opinia foștilor PNȚ-iști, ca și a foștilor politicieni de orice nuanțe ar fi, asupra guvernului, este cam aceeași. Foarte favorabilă și admiratoare, mai ales în ceea ce privește politica externă. Se ventilează, de obicei, următoarea frază: faptul că, cel puțin acum, a reușit (N. Ceaușescu-nn) să cârmuiacă nava statului printre atâtea obstacole și primejdii, care mai de care mai amenințătoare, dovedește deosebite calități de om politic ale șefului statului.’’

CORNELIU COPOSU: „Ca orice om, șeful statului nu este fără greșeli. Mai ales în politica internă, el a săvârșit și unele greșeli și ceea ce este trist, persistă în ele. Este greșită politica agrară. Cu toate că a avut ocazia să admire cum a fost soluționată această problemă în Iugoslavia, nu aplică metodele și principiile experimentate și găsite bune acolo, măcar că Serbia și Croația se pot considera țări surori cu Banatul și Ardealul. Este greșită teoria cu privire la îndeplinirea și folosirea timpului. Mărimea timpului nu este întotdeauna drept proporțională cu munca prestată, cu așazisa normă. Mai apoi este și o chestiune individuală. Prestările de muncă variază de la om la om și nu se pot nici cronometra și nici măsura cu centimetrul.’“

În altă ordine de idei: De înființarea unui partide de opoziție sau gazete de opoziție, cum există în Polonia și RDG, a fost vorba, dar nu s-a spus, declara Corneliu Coposu, că ideea nu este simpatizată de șeful statului, care este adeptul sistemului cu partid unic (comunist). (…) Cu privire la unele speranțe de viitor ale PNȚ-ului răspunsul, firește, este afirmativ. În toată discuțiile pe care sursa le-a avut cu cei din localiate (Cluj-nn) și cu cei din din alte orașe, în primul rând cu Ilie lazăr și pe urmă Corneliu Coposu (dar și cu alții) s-a rămas la convingerea că fie după război, fie după o înțelegere între marile puteri și deci o destindere s-ar putea aștepta și la noi la un fel de schimbare – apariția din nou a PNȚ. De asemenea, se speră într-o schimbare care privește nu atât singuraticii cetățeni, ci țara întreagă, în sensul ca România, precum alte țări ( ca spre pildă Iugoslavia) să iasă din orbita alianțelor producătoare de conflicte și să fie neutralizate, putând să se dezvolte nestingherit în interior și păstrând legăturile cu toate țările, indiferent de structura lor politică sau ideologică. Se crede că aceasta se urmărește pe lăngă altă idee (sovietică) a înjghebării Statelor Unite din Europa, în care, bineînțeles, Rusia ar avea de spus principalul cuvânt.

De altfel, în privința acestor planuri și formule, concepția vechilor politicieni este cam nedeslușită, nepusă la punct, pentru ca să nu zic nebuloasă.

Se crede mult în așazisa „liberalizare’’. Se înțeleg sub liberalizări, firește, libertăți cetățenești mai largi, de ordin politic și economic. De ordin poltic, ridicarea cenzurii, libertatea presei, crearea de condiții pentru apariția de ziare independente și bineînțeles libertatea asocierilor, adică a asociațiilor, eventual și permisia de a se avea un partid de opoziție. De ordin economic, redarea unui lot minim pe seama plugarilor și libera exercitare a meseriilor (ca în Ungaria și Iugoslavia). Sursa prezează că acestea nu sunt părerile și planurile unuia, ci au fost rezultate din discuțiile cu mai mulți foști conducători ai PNȚ.’’

Exist și o nota bene: „Elementele despre care se face vorbire în notă se află în atenția Dir. a I-a ISMB și ISJ Cluj. Nota a fost luată de la informator pentru a cunoaște legăturile și concepțiile actuale, politice, ale unor foști conducători PNȚ; măsura în care, pe viitor, sursa noastră va fi dirijată în clarificarea unor probleme majore privind unele elemente din țară și străinătate, foste cadre ale PNȚ.

În urma analizei făcute de lt. col. Rugină Toader, care are în legătură pe informator și lt. col. Badea C-tin din Dir. I (ambii au participat la întâlnire), s-a ajuns la concluzia ( aprobată de adjunctul inspectorului șef Popa C.) că, pentru început, informatorul să fie marșrutizat (sic!) la București, prilej cu care va contacta pe Ionel Pop, Cornel Coposu, Hudiță, Zane, Bărbuș și Anton Mureșan, în scopul adâncirii informațiilor prezentate în notă, cât și stabilirea în amănunt a poziției lor politice actuale.

Deplasarea informatorului la București se va face în prima parte a lunii iunie a.c., iar pregătirea cu problemele ce le are de abordat cu fiecare element mai sus menționat se va face cu Dir. I.

În urma datelor ce le va furniza și a controlului asupra sincerității informatorului, se va hotărâ de comun acord cu Dir I, trimiterea lui în străinătate cu misiunea – în principal – de a contacta cu Augustin Popa, Emil Ghilezan și Penescu Nicolae.’’

Nu se poate spune că Partidul Național Țărănesc nu exista în anul de grație 1972… Dar și în anii 80, când Corneliu Coposu reuși să afilieze PNȚ la Internaționala Creștin Democrată, dovedind partidul său funcțional. Doar echipa de comando întrunită în jurul domnului Iliescu în seara zilei de 22 decembrie 1989 la Televiziune nu vroia să împartă cu nimeni victoria tineretului român în Revoluție. De aici refuzul brutal al lui ILiescu&comp. de a-l primi pe Corneliu Coposu, imediat după fuga Dictatorului, zădărnicind, astfel, necesara „masă rotundă“ la care să fie prezenți atât foștii comuniști, cât și foștii deținuți politici. Refuzul desfida logica postRevoluției, prețul uriaș al tranziției. Acel refuz explică și el traseul confuz din cei 30 de ani de tranziție chinuită și chinuitoare!

Ion Caramitru

25 de ani

25 de ani a stat Nicolae Ceaușescu la putere, cu comunismul lui cu tot!

25 de ani a mai trăit Regele Mihai cu speranța de a reveni pe tronul României, iar acum vorbim de 25 de ani de la trecerea în veșnicie a Seniorului Coposu.

25 de ani = un sfert de secol de viață pentru un adevărat împătimit al libertății, un erou al supraviețuirii, un artizan al democrației care, dacă timpul ar fi urmat logicii istoriei, s-ar fi adăugat reabilitării monarhiei românești. Lucrând alături, Mihai al României și Corneliu Coposu ar fi asigurat țării noastre continuitatea.

25 de ani ar fi fost destui ca astăzi să privim lumea din perspectiva părăsită în 1946. Să vorbim despre comunism ca despre o boală veșnic eradicată. Să recunoaștem bărbătește greșelile trecutului și să ne concentrăm, cu mic cu mare, în a promova o Românie liberă de prejudecăți și demnă de destinul ei european.

Parcă nimeni, în afară de Coposu, nu poartă în atitudini, în figură și filosofie imaginea reconfigurării unui portret de bărbat puternic, lipsit de slăbiciuni și gata oricând să iasă la bătaie spre a-și apăra condiția.

Dar și imaginea plăcută, detașată, amuzată și angajată în a pune pe hârtie gânduri și speranțe de gladiator. Un tânăr poet vizionar alături de un înțelept bâtrân trecut prin foc și sabie.

Un înger al dreptății.

Tudor Dunca – Inginer, fost Ambasador al României în Germania(1997-2001), membru Fundația Corneliu Coposu

Personalitate de mare anvergură, comparabilă numai cu cea a mentorului său, Iuliu Maniu, Corneliu Coposu a avut o contribuție esențială la făurirea României de azi. Lider de necontestat al opoziției democratice după Decembrie 1989, el a luptat cu demnitate și curaj peentru a salva România de ceea ce părea aproape o fatalitate, blestemul (neo)comunismului.

În mod providențial, trecerea sa la cele veșnice, petrecută acum 25 de ani, nu a însemnat o înfrângere ci o glorioasă încununare a întregii sale vieți, dând poporului român un elan de neoprit către atingerea destinului său european.

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească printre Drepții săi!

Roxana Iordache – Jurnalist

Petre Țuțea l-a numit Seniorul și termenul a fost plagiat după ce l-am menționat în ziarul legendar al anilor 1990, România liberă, fără ca măcar pe înțeleptul care îl numise așa să-l pomenească, dar important e că a fost preluat și chiar detractorii lui l-au folosit când el s-a dus la Domnul. Atunci l-au elogiat, i-au ridicat osanale, după ce îl denigraseră oribil cât era în viață. Postum, l-au ridicat în slăvi subit fiindcă și-au dat seama că devenise chiar mai periculos mort fizic, decât viu.

25 de ani de la trecerea lui la Domnul și mă gândesc la el ca și când aș fi trăit în alt timp, într-o altă viață. E o minune că l-am cunoscut și un privilegiu că am putut să-l văd în chiliuța lui de acasă, o cameră miniaturală în care încăpeau un pat cazon, o bibliotecă înaltă și o măsuță de căpătâi. Și o pisică. Moral, om politic pur-sânge și totodată, savuros bon viveur. Iubirea e forma ultimă de cunoaștere, ea înseamnă recunoaștere. Poporul a fost împiedicat să-l iubească, fiindcă l-ar fi recunoscut.

Conu Alecu Paleologu spunea într-un cerc monarhist că nu se știe ce s-ar fi întâmplat dacă președintele Coposu ar mai fi trăit până la alegerile din 1996 și un timp după aceea, dar putem ști sigur ce nu s-ar fi întâmplat cu el în viață. Sigur ar fi preferat să fi fost sacrificat el în locul PNȚCD. Mai ales că fără moartea lui nici nu mai ajungea CDR la guvernare și nici Emil Constantinescu, președinte.

Piața Universității 1990 avea o vorbă, în memoria jertfei din Decembrie 1989: Ne credeți numai când murim. Și nici atunci. Doar se folosesc de mit.

Dar el e nemuritor.

Dr. Marin Pop – Șef secție Muzeografie-muzee locale în cadrul Muzeului Județean de Istorie și Artă-Zalău, fiu al satului Bobota

Cum mi-a influențat Seniorul Coposu destinul

Pentru toți cei care l-am cunoscut pe Seniorul Coposu, mai mult sau mai puțin, credem că este foarte mare imboldul de a spune ce a reprezentat pentru fiecare dintre noi.

Când l-am văzut pentru prima dată pe Corneliu Coposu eram încă în plin regim comunist. Era în vara anului 1989, la Bobota. Alături de fina sa, profesoara mea de limba română, Valeria Ciocian, care a trecut și ea recent la cele veșnice, a reușit să ridice un bust dedicat marelui cărturar Gheorghe Șincai, despre care legenda spune, și bobotanii mai cred cu tărie în ea, că a trecut la cele veșnice în Bobota, în anul 1816, în timpul perenigrărilor sale, lângă fântâna lui Alexi, unde și-ar fi dat obștescul sfârșit.

După cum am aflat ulterior, din documentele fostei Securități, Corneliu Coposu a fost urmărit și la evenimentul dedicat dezvelirii bustului marelui cărturar, care a avut loc în data de 4 iunie 1989, în fața bisericii și școlii vechi din Bobota. Atunci l-am văzut pentru prima dată, și am întrebat-o pe bunica mea cine este acea persoană distinsă și încărunțită de suferințele pe care le-a îndurat, despre care desigur că atunci nu știam nimic. De fapt, numele lui era interzis chiar și în satul natal, iar bunica mi-a spus în șoaptă că este „Puiu popii”, adică fiul preotului, Corneliu Coposu fiind singurul băiat al familiei Coposu (a mai avut un frate, Mircea Flaviu, născut în anul 1918, care a decedat la câteva luni după naștere).

Eram atunci elev la Liceul „Simion Bărnuțiu” din Șimleu Silvaniei și l-am revăzut la mai puțin de un an. Între timp, dădusem examen pentru treapta a II-a de liceu, cum erau uzuanțele epocii „de aur”, iar apoi a venit acel decembrie însângerat, în care tinerii și-au dat viața pentru ca noi să trăim astăzi în libertate. L-am revăzut pe Corneliu Coposu la Casa de Cultură din Șimleu Silvaniei, în timpul campaniei electorale pentru alegerile parlamentare și prezidențiale din 1990, care au avut loc în Duminica Orbului, pe 20 mai, chiar în ziua de naștere a Seniorului. S-a întâmplat atunci un eveniment care, deși atunci nu știam prea multe despre manipulare și dezinformare, elev fiind în clasa a XI-a, m-a marcat profund, deoarece l-am trăit pe viu. Eram în sală cu un coleg de clasă, bobotan și el, și am observat cum la urcarea pe scenă a Seniorului, ca la un semn, din partea dreaptă a sălii, mai multe persoane de etnie rromă s-au ridicat în picioare și au început să-l huiduie. S-a dovedit, ulterior, că un „milițian” a primit misiunea specială de a-i aduce din Pusta Cehei, localitate situată în apropierea orașului Șimleu, cu scopul de a crea o diversiune și a opri întrunirea pe care fruntașii P.N.Ț. o programaseră cu șimleuanii. În zadar a încercat regretatul poet Ioan Alexandru să facă un apel creștinesc către persoanele turbulente. Ne-a propus să ne rugăm cu toții, să zicem un „Tatăl nostru”, sperând, probabil, că astfel va reuși să-l alunge pe Satana din ei. Nu a reușit. Au încercat, apoi, alți lideri P.N.Ț. să le spună că dacă nu sunt de acord cu politica P.N.Ț. să părăsească sala, pentru ca întrunirea să se poată desfășura în condiții normale. Nu au fost de acord, fiind bine „montați” de cei care i-a adus. În acest context, am văzut cum Seniorul Coposu s-a ridicat și, cu tristețea care i se putea observa pe față, a părăsit sala, împreună cu doctorul Ioan Pușcaș și alți colaboratori apropiați. Din păcate, același scenariu de diversiune comunisto-securistă s-a repetat la Zalău și chiar în Bobota, satul său natal. Mi-am dat seama mai târziu că, de fapt, se repetase istoria campaniei electorale din anul 1946, când liderii partidelor istorice, P.N.Ț. și P.N.L. erau catalogați cu termenul de „reacționari”…

Din păcate, nu am avut ocazia să-l cunosc personal pe Corneliu Coposu. Din câte îmi amintesc, până la trecerea sa în eternitate, l-am mai văzut o dată sau de două ori în curte la fina sa, profesoara Valeria Ciocean, pe care o vizita în timpul „turneelor” sale pe la rudeniile din Ardeal.

La trecerea în eternitate a Seniorului eram student în anul IV de facultate, la Universitatea din Oradea, profil Istorie-Geografie, ultima promoție cu cinci ani, și ne pregăteam pentru catedră. La scurt timp după ce traiectoria pământeană a Seniorului s-a încheiat, fiind pus în situația de a alege tema lucrării de licență, nu am ezitat și am ales ca temă „Viața și activitatea lui Corneliu Coposu”. Domnul profesor universitar, Mihai Drecin, care a fost coordonatorul lucrării mele de licență, apoi și a celei de doctorat, s-a cam îndoit atunci în privința informațiilor necesare unei lucrări științifice, având în vedere că Seniiorul plecase de curând la Domnul, și avea dreptate. Norocul meu a fost că am fost sprijinit de către profesoara Valeria Ciocean, care deținea foarte multe informații despre familia Coposu, începând cu protopopul greco-catolic, Gavril Vaida, multe documente primite chiar de la Corneliu Coposu, de-a lungul timpului, și care scăpaseră, ca prin minune, de ochii vigilenți ai Securității. Mai era și presa anilor 90, în special colecția ziarului „Dreptatea”. De asemenea, între timp, a apărut o lucrare de referință pentru această temă, care mi-a fost un adevărat îndreptar, cartea lui Tudor Călin Zarojanu despre viața lui Corneliu Coposu, al având șansa de a fi primul care a avut acces la documentele existente în arhivele fostei Securități. A fost, desigur, o lucrare de ucenicie în aspra și discreta muncă de cercetare, pe care am trecut-o cu brio, dar care mi-a marcat destinul. Astfel, la terminarea facultății am decis să nu revin la catedră (am predat un an de zile după terminarea liceului, ca profesor suplinitor, în satul vecin Zalnoc, tot istorie-geografie, și intenționam să mă întorc la catedră) și să merg pe drumul cercetării istoriei, cu un accent deosebit pe viața și activitatea marilor personalități pe care Sălajul le-a dat țării, galerie în care Corneliu Coposu se înscrie la loc de cinste. Față de istoriografia comunistă, care vorbea doar despre rolul predominant al „maselor populare” în evenimentele istorice, ne-am decis să aflăm adevărul și să evidemțiem rolul deosebit pe care marile personalități și elitele, în general, îl joacă în viața unei nații.

La scurt timp după angajarea ca muzeograf, la Muzeul Județean de Istorie și Artă-Zalău, în anul 1998, la inițiativa directoarei școlii din Bobota, Silvia Muste, care a reluat o idee mai veche a profesoarei Valeria Ciocean, s-a luat decizia înființării unui muzeu dedicat Seniorului Coposu, marelui cărturar Gheorghe Șincai, dar și istoriei, tradițiilor și obiceiurilor locale. Muzeul din Zalău a realizat partea științifică, tematica de idei și de desfășurare, iar eu am fost desemnat să realizez Sala „Corneliu Coposu”. Nu uit niciodată cu câtă amabilitate am fost primit de către distinsele surori Flavia și Rodica Coposu, care ne-au pus la dispoziție întreaga arhivă a Fundației Corneliu Coposu, care atunci se înființa. Mai mult, au făcut o donație foarte importantă de obiecte personale care au aparținut Seniorului, spunându-mi personal să am grijă de ele ca de ochii din cap și să le expun în siguranță la Bobota (iar când voi considera că nu sunt în siguranță, să le duc la muzeul din Zalău). Tot atunci, la împlinirea a trei ani de la trecerea în eternitate a Seniorului Coposu, a fost realizat un bust, care a fost dezvelit în data de 22 noiembrie 1998, ocazie cu care s-a deschis pentru public și „Centrul Cultural Șincai-Coposu” din Bobota. Primii mei vizitatori în Sala Coposu au fost regretații Ion Diaconescu, președintele Camerei Deputaților la vremea respectivă, și Radu Vasile, premierul României, cărora am avut deosebita onoare de a le prezenta ce am reușit să realizăm noi la Bobota, cu ajutorul neprecupețit al distinselor surori Coposu.

Au urmat alte expoziții, temporare sau permanente, dedicate Seniorului Coposu și familiei sale, cum este și cea de la Școala „Corneliu Coposu” din Zalău, campanii de cercetare în arhive, în special în Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității ACNSAS), în cadrul cărora am fost sprijinit în permamență de către surorile Coposu, care m-au și găzduit la casa din Mămulari în aceste perioade, cu amabilitatea și omenia proverbială a familiei, care venea încă de la „Tata Mare”, cum îi spuneau în familie protopopului Gavril Vaida. M-a marcat profund „chilia” de ascet în care a locuit Seniorul Coposu, iar la propunerea distinselor surori de a mă caza în camera în care a locuit „Cornel”, cum spun ele și astăzi, am rămas puțin „blocat”. Nu îmi venea să cred că voi fi cazat în camera în care a locuit după eliberarea sa din închisoare, la fel ca într-o celulă, marele om politic. De asemenea, nu voi uita niciodată lungile seri de povești cu distinsele surori, Flavia și Rodica Coposu, despre satul nostru drag, Bobota, despre înaintașii noștri, despre copilăria fericită pe care au avut-o la Bobota, întreruptă brusc de primul mare „cutremur” pentru familia Coposu – Dictatul de la Viena din 30 august 1940 -, în urma căruia au fost nevoiți să se refugieze, pentru a-și salva viața, deoarece protopopul Valentin Coposu, semnatar al Unirii Transilvaniei cu România, la marele praznic de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, era trecut pe lista neagră a autorităților horthyste, pentru a fi lichidat. Știm cu toți ce s-a întâmplat apoi la Treznea, la Ip, sau cu protopopul Aurel Munteanu din Huedin …

Cu sprijinul Fundației „Corneliu Coposu” și al distinselor surori, am reușit să digitizăm toate documentele existente la ACNSAS, peste 20.000 de file, care fac referire la viața și activitatea lui Corneliu Coposu, pe care ne-am propus să le valorificăm și, începând cu anul 2013, am publicat mai multe volume dedicate Seniorului Coposu, înaintașilor săi și satului nostru drag, Bobota.

Așadar, din toate cele expuse mai sus, și sunt doar o parte din evenimente, credem că se poate observa modul în care Seniorul Coposu mi-a influențat destinul. Acum, când se împlinește un sfert de veac de la trecerea lui în eternitate, ne rugăm bunului Dumnezeu să-l țină la dreapta Sa, iar nouă nu ne rămâne decât să credem cu tărie în Dreptate și Adevăr, la fel cum a făcut-o Seniorul Coposu, cu toate riscurile determinate de unele stăpâniri vremelnice.

Costin Borc – secretar personal al Seniorului 1991-1994

In cei 25 de ani de la plecarea la Domnul a lui Corneliu Coposu s-a scris mult despre ideile lui politice, despre rolul extrem de important pe care l-a avut in istoria romaneasca a secolului XX sau despre ancorarea Partidului National-Taranesc in crestin-democratie. Foarte mult s-a scris despre personalitatea lui publica, asa cum a fost perceputa de contemporanii lui sau cum a ramas in memoria colectiva din ultimii ani.

Mai putin s-a vorbit despre Corneliu Coposu omul, pe care as vrea sa ni-l aducem aminte asa cum a fost, un om foarte credincios, niciodata habotnic, un adevarat patriot, niciodata nationalist.

Viata lui, desi marcata de suferinta, este o continua victorie asupra Raului, atat in cei 17 ani si jumatate de puscarii comuniste, cat si in anii ’90 in care ura comunistilor si securistilor care se incrancenau sa ramana putere a fost indreptata impotriva lui. Spunea des ca numai credinta in Dumnezeu l-a ajutat sa treaca peste toate greutatile.

Asa cum am avut bucuria sa-l cunosc, cu multa vreme inainte de a fi cel mai mare om politic al renasterii democratiei romanesti, ce il deosebea de majoritate era umilinta. Umilinta ca virtute care se impotriveste pacatului mandriei. De aici venea lipsa oricarei dorinte de razbunare, iertarea celor care i-au gresit, gentiletea si mai ales, umorul.

Ii pastrez o pioasa amintire, ma rog bunului Dumnezeu pentru odihna sufletului lui si ca gandurile lui bune sa ne ajute sa facem o tara mai buna.

Andrei Dimitriu – director Filarmonica Română

Corneliu Coposu – modelul aristocratic al liderului politic deplin

Motto: ”…mor doar cei uitați”
Ștefan J. Fay

România recentă, România ultimilor 50-60 de ani a avut puțini lideri de vocație în exercițiul cotidian, lideri cu structură morală fermă asumată curajos, cu performanță intelectuală consistentă și cu biografii netulburate de compromisuri ideologice jenante.

Pentru o societate resemnată și amorfă cum era societatea românească a acelor ani, doar astfel de personalități puteau fi modele de comportament civic, demn și responsabil.

Corneliu Coposu a fost dintre rarisimele personalități care au marcat hotătâtor timpul istoric postdecembrist.

A fost un adevărat om de stat de dimensiune continentală, lider de vocație, de înaltă exigență morală, de rafinat și înțelept patriotism.

Europenitatea structurală a Președintelui C. Coposu, argumentată și consecvent susținută, a dat măsura interesului nostru civilizațional într-o perioadă când balcano-asianismul era susținut violent și iresponsabil, politic și cultural.

Meritele politice ale Seniorului Coposu sunt de largă notorietate, recunoscute și acceptate și au ctitorit esențial într-o țară care începea să se redescopere. Aș reține doar două realizări istorice care îl așază în galeria marilor oameni politici din România.

Aș aminti, în primul rând, rolul hotărâtor jucat de C. Coposu și PNȚCD în formularea și promovarea consecventă a celui mai important proiect țară după cel al Marii Uniri, proiect care garanta interesele vitale de europenizare și securitate ale României.

Președintele C. Coposu a preluat de la mentorul său, Iuliu Maniu – un providențial om politic care anticipase în urmă cu 100 de ani nevoia imperativă a unei Europe unite pentru echilibrul mondial de putere – crezul cardinal că o Românie democrată, civilizată și prosperă nu-și poate găsi buna așezare decât în Europa lumii libere. Balcano-asianismul nu putea fi obiectivul politic al unui popor liber și responsabil.

De aceea, proiectul de țară care salva România din structurile autoritariste estice era doar integrarea în organismele economice și de securitate euro-atlantice NATO și UE.

Avocat strălucit și ambasador sagace a reușit să impună în agenda publică, în ciuda unei opoziții violente și grotești, proiectul vital ca România să se salveze din menghina unei Rusii nostalgice imperiale. A fost singura opțiune strategică prin care poporului român i se garanta libertate, democrație și securitate.

Și meritul nepereche al Seniorului Coposu, al Președintelui Emil Constantinescu, al liderilor societății civile și ai partidelor istorice din anii ’90 a fost acela că au avut abilități, înțelepciune și argumente, astfel că au reușit să convingă toată lumea politică să servească acest deziderat.

Cu totul remarcabil, dovedind excepționalitatea strategului politic, este abilitatea cu care a reușit să reconstruiască vehiculul politic pe care avea să îl conducă strălucit: PNȚCD.

Vizionar lucid și pragmatic, Seniorul a făcut acel gest curajos din instinct politic, de a afilia PNȚCD – partid care era clandestin și colocvial – la Uniunea Creștin Democrată, în 1987, când evident, era aproape imposibil să anticipezi evenimentele miraculoase din 1989.

Această lucrare riscantă și cu șanse cvasinule să reușească, dar care până la urmă a triumfat, traduce o vocație harică – i-aș zice – a Președintelui C. Coposu, unică în istoria noastră recentă.

Aceeași strălucită intuiție și abilitate pragmatică a dovedit C. Copsu atunci când, la 8 ianuarie 1990, a legalizat PNȚCD, profitând de confuzia acelui început de regim criptocomunist.

Foarte probabil, realizarea de suflet a Seniorului e legată de reconstrucția partidului PNȚCD, partid modern, european, democrat, așa cum cerea dorința testamentară a Martirului Național Iuliu Maniu. C. Coposu împreună cu congenerii și tovarășii de idei și suferințe au relizat acest proiect politic esențial în evoluția societății românești. Astăzi, mai necesar decât oricând.

Într-un interviu, spre sfârșitul vieții, C. Coposu spunea: ”…totul este să supraviețuiască o atitudine”. Cred că într-o societate superficială, vulgar consumeristă, doar atitudinea corectă nu-i suficientă pentru contagiunea corpului social, dacă educația nu slujește ideea.

Cel mai util omagiu pe care ar trebui să îl aducem Seniorului Coposu – invocând din nou testamentul lui Iuliu Maniu – este de a resuscita partidul pe care el l-a creat miraculos.

A fost partidul cel mai european, cu istoria cea mai glorioasă și morală, cu cel mai demn comportament politic, cel mai respectat, cel mai autentic românesc. În mlaștina tradițiilor balcano-dâmbovițene, evident că nu-și avea loc. Și a fost demolat, cu tot felul de complicități…

În condițiile geopolitice de azi, ale terorismului corectitudinii politice și multiculturalismului, platformele politice conservatoare, puternice, promovând valorile și principiile creștine, asimilând axiologia omologată în lumea civilizată, trebuie să aibe expresie politică viguroasă, solidară, refuzând ferm compromisurile.

România de astăzi, aflată într-un peisaj plin de vulnerabilități și riscuri, trebuie să își proiecteze o strategie câștigătoare, inteligent argumentată și susținută.

Cred că un partid creștin-democrat cu forța PNȚCD din timpul campaniei din 1996 ar fi foarte util ca România să dobândească statutul pe care-l merită.

”Națiunile vrednice sunt eterne”, spunea C. Coposu și adăuga ”doar efortul românesc demn și dârz ne poate mântui de neputințe”.

Cred că e momentul solidarității naționale care să vindece România.

Pr. Cristian Borz – paroh al Bisericii Greco-Catolice din Bădăcin, custode al Casei Memoriale Iuliu Maniu

Corneliu Coposu – 25 de ani de la plecarea la Casa Tatălui

În data de 11 noiembrie 2020, se împlinesc 25 de ani de când Corneliu Coposu a plecat spre Casa Tatălui.

Calitatea principală care l-a propulsat pe prima scenă politica a fost moralitatea ireproşabilă, fapt pentru care, cardinalul Alexandru Todea, fost deținut politic, l-a numit „moralitatea vieţii noastre politice”.

S-a născut la Bobota, în judetul Sălaj, provenind dintr-o familie cu vechi tradiții istorice, având ca înaintași, vrednici preoți greco-catolici, adevărați luminători spirituali și culturali ai satelor din Țara Silvaniei. Educat la umbra bisericii din Bobota și la școlile Blajului, iar mai apoi avându-l ca model și mentor pe „Sfinxul de la Bădăcin”, Corneliu Coposu și-a construit viața pe principiile creștine de la care nu s-a abătut niciodată.

Foarte de tânăr a fost „trimis în mijlocul lupilor” și a trebuit să înfrunte două tipuri de frică: față de persecutorii umani și față de Judecătorul divin. Persecutorii ucid trupurile, care oricum sunt pieritoare, Judecătorul, Dumnezeu, poate nimici și sufletele (nepieritoare) și trupurile. Corneliu Coposu a înțeles că numai credința în Dumnezeu le poate depăși pe amândouă.

„Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot să ucidă sufletul. Temeţi-vă mai degrabă de cel care poate să piardă şi trupul şi sufletul” ne spune Isus. Este adevărat că trupul ne oferă identitatea istorică, ne fixează în istorie, dar spiritul este forţa lui vitală, care în comuniune cu Dumnezeu, depăşeste limitele spaţiului şi ale timpului, devine etern şi oricât ar încerca omul să nimicească această forţă nu va reuşi. Mântuitorul Isus spunea aceste cuvinte apostolilor săi garantându-le un singur lucru: nemurirea, eternitatea. Faptul că cineva suferă nu este în sine o virtute. Sfântul Apostol Petru scrie în prima sa scrisoare: „Nici unul dintre voi să nu sufere ca asasin sau ca hoţ sau ca răufăcător sau ca unul care se amestecă în treburile altuia. Dar, dacă suferă ca şi creştin, să nu-i fie ruşine, ci să continue să-l glorifice pe Dumnezeu în acest nume” (1 Petru 2:20; 4:15, 16). Potrivit cuvintelor lui Isus, suferinţa aduce fericire celor care îndură pentru dreptate, iar Seniorul a știut acest lucru foarte bine.

Sfânta Scritură continuă: „Nu vă temeţi de ei, căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic secret care nu va fi cunoscut.” Ne aducem aminte de emoția pe care moartea Seniorului a creat-o în rândul popoprului. S-au organizat funeralii naționale, așa cu se cuvenea. Miracolul s-a întâmplat și „puterea” a vorbit omagial despre „dușmanul din opoziție”. Chiar dacă ani în șir au încercat să-l „ascundă sub obroc”, ceea ce s-a făcut în ascuns a ieșit la lumină.

Părăsind această lume, Corneliu Coposu a intrat în șirul marilor personalităţi ale naţiei române. În fața Judecătorului cu încredere a rostit cuvintele: „Lupta cea buna am luptat, am ajuns la capătul drumului, păstrând credința. De acum mă aşteaptă cununa dreptății, pe care în Ziua de apoi mi-o va da Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor care au așteptat venirea Lui.” (2 Tim 4,7,8)

Cristina Andrei – jurnalist și realizator TV

„Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,/Intrată prin oglindă în mântuit azur”

O fi preţios, nu ştiu, dar în din ce în ce mai puţinele rânduri în care sunt întrebată despre Corneliu Coposu, îmi vin în gând aceste două versuri barbiliene. De ce? Pentru că eu nu l-am cunoscut propriu-zis pe „preşedintele moral al României”. Am fost contemporană cu el, fără să ştiu, o jumătate din viaţa mea, apoi ştiind, încă şase ani. L-am văzut la televizor, l-am văzut în Piaţa Universităţii, i-am citit declaraţiile, mărturiile şi crezul în ziarele anilor ’90, când moştenitorii comunismului îşi făcuseră, la rândul lor, un crez din a-l demoniza şi a-l îndepărta tocmai de poporul pentru binele căruia îndurase 17 ani de închisoare, în care, adevărat, nu mâncase „salam cu soia”, pentru că ar fi fost un aliment de lux faţă de programul de înfometare la care fusese supus. Întâlnirile mele cu Corneliu Coposu au fost intermediate mereu. De mass-media vizuală şi scrisă, de reporteri (George Borcescu, Marius Oprea, Vartan Arachelian), de analişti politici, de comentatori, de biografi (Tudor Călin Zarojanu).

Eu nu l-am cunoscut, eu am dedus cine a fost Corneliu Coposu, într-un joc secund de recompunere a personalităţii sale din piese disparate, care se adunau haotic şi pe care trebuia să le aşez la locul lor fără să am un tipar prealabil. Eu l-am văzut prin ochii celor care au trăit alături de el (şi rămân recunoscătoare doamnelor Rodica şi Flavia Coposu), l-am intuit din poveştile celor care l-au însoţit în anii post-revoluţionari (Ion-Andrei Gherasim), i-am creionat chipul privind în oglinda pe care i-au pus-o în faţă alţii şi, mai târziu, privind în oglinda în care el însuşi s-a privit: am răsfoit paginile Jurnalului interzis (Doina Alexandru), ale vorbelor sale memorabile adunate într-un volum de Marius Ghilezan şi, în sfârşit, acum, târziu, după 2019 când au fost publicate la Editura Fundaţiei Academia Civică, în versurile sale. „Închinată neputinţei şi instinctelor brutale,/ Omenirea, îngrozită, stă sub faldurile tale,/ Zvârcolindu-se, zadarnic, în lumină să rămâie/ Şi-ncercând să te alunge, cu aghiazmă şi tămâie. (fragment din „Odă satanei”, poem nedatat). Aşa, portretul s-a întregit. Nu doar un om politic de calibru, nu doar un patriot autentic, aşa cum l-am descoperit atunci când am aflat conţinutul testamentului său, ci şi un vizionar care, descriind realitatea trăită, a întrezărit în profeticele lui versuri chiar prezentul nostru, acum, la 25 de ani de la trecerea sa la cele veşnice.

Călătoria mea înspre Corneliu Coposu a început în 2014, atunci când se împlineau 100 de ani de la naşterea sa şi când, prin argumente temeinice, am reuşit să realizez pentru TVR un film documentar nu atât despre omul politic Corneliu Coposu, cât despre un om al istoriei. Un om pentru care cuvântul dat reprezenta o chestiune de onoare indiferent de consecinţe. Un om pentru care principiile în care fusese crescut în casa părintească de la Bobota, în biblioteca lui Iuliu Maniu, la Bădăcin, pe băncile tuturor şcolilor pe care le-a urmat, în viaţa politică în care s-a implicat, nu au fost niciodată tranzacţionabile. Acest lucru a fost şi mai evident în anii de închisoare politică şi, mai cu seamă, în anii post-revoluţionari, atunci când a înfruntat cu demnitate, argumente şi chiar umor cele mai abjecte atacuri din partea celor pe care i-a identificat fără greş drept neo-comunişti. Ce n-au putut ei distruge a fost tăria de oţel a acestui om care, nu doar că nu a renunţat la lupta sa pentru libertate, dar – în puţinul timp pe care Pronia i l-a îngăduit să îl mai petreacă alături de noi – a reuşit să sădească în sufletele şi în minţile contemporanilor seminţele libertăţii adevărate, ale iubirii responsabile faţă de ţară şi ideea că nimic nu se poate face fără o temeinică pregătire intelectuală şi fără decenţă.

Aşa că, le spun celor care nu l-au cunoscut pe Corneliu Coposu în mod direct, că o pot face liniştit parcurgând acelaşi drum cu mine. Şi vor afla la capătul lui un om mai viu decât mulţi din cei care respiră, se mişcă şi vorbesc în jurul nostru, fără să ne spună nimic. Oamenii adevăraţi nu mor niciodată. Corneliu Coposu asta este în eternitate, un om adevărat.

Marius Oprea – istoric

Lecția emancipării de sub frică

L-am cunoscut direct pe Corneliu Coposu pe 20 august 1995, într-o duminică însorită și calmă, Îl admiram și îl apărasem, după puterile mele, ca tînăr istoric și jurnalist, în fața valului de calomnii stîrnite de presa fesenistă încă de la apariția lui pe scena politică. Eram unul dintre cei care știau adevărul – și anume că nu fusese ”plecat în Occident”, unde ”nu mîncase salam cu soia” ca noi toți, așa cum continua să fie intoxicată majoritatea românilor ”spălați pe creier” de comunism. Nu mîncase niciun salam, ci arpacașul temniței.

Lucram pe atunci la biroul din București al ”Europei libere” și îmi propusesem să fac un interviu cu Seniorul, despre 23 august 1944, dar nu numai atît. Am fixat de vineri întîlnirea, iar la 12 eram în biroul său, de la sediul partidului. M-a primit cu un zîmbet (zîmbea și cu ochii) și, fără să mă lase să mă pierd în introduceri, mi-a spus să începem. N-am apucat să-i pun prea multe întrebări, dar după relatarea lui privind rolul jucat de țărăniști în răsturnarea dictaturii antonesciene, am îndrăznit să trec și la altceva,

L-am întrebat, dintr-o dată, dacă îmi poate povesti ziua pe care n-o va uita niciodată, din anii săi de detenție. Și-a aprins o nouă țigară (fuma Kent lung) și chipul i s-a înnegurat o clipă. Sau poate mi s-a părut. Ridicîndu-și puțin sprîncenele, m-a privit cu un aer de parcă atunci intrasem în birou și a început să povestească, concentrat cu privirea asupra unui punct de pe biroul înțesat cu hîrtii și fără inflexiuni ale vocii. Parcă era vorba despre altcineva, nu despre sine. Am păstrat și păstrez cu sfințenie caseta audio, cu vocea lui calmă, povestind.

”Pe 2 octombrie, în zori, am fost luat de la Malmaison, de către o echipă a NKVD-ului. Am fost încărcat, cu cătuşe la mâini şi la picioare – cătuşe care te transformă într-un balot – într-o maşină, cu ochelari negri pe ochi, şi transportat într-o direcţie necunoscută. Am apreciat că am făcut vreo 30-40 de kilometri cu maşina asta. M-am pomenit aruncat, efectiv aruncat ca un sac pe marginea lacului Snagov, în regiunea Ocolului silvic Ţigăneşti. Eram cu cătuşe mână la picior, deci într-o poziţie chircită şi suportam prin interpret un interogatoriu ultimativ, cu ameninţarea de moarte.

Trebuia să recunosc un lucru inventat, care se preta la încadrarea de înaltă trădare şi spionaj. Întrebarea care s-a repetat de multe ori era despre legăturile directe şi informaţiile date amiralului Stevenson, şi materialul documentar cu care am înzestrat oficiile de spionaj aliate, împotriva Uniunii Sovietice şi a comuniştilor din România. Sigur că nu aveam ce să recunosc. Nu era nimic adevărat din suspiciunile care determinau interogatoriul. La fiecare răspuns negativ al meu, se dădea ordin pe limba rusă – ordin pe care interpretul îl traducea imediat – să mă arunce în lac.

La un moment dat, probabil că şi în urma torționărilor majore ale căror victimă fusesem, ajunsesem la un nivel de rezistenţă la care nu îmi mai păsa de nimic. Ajunsesem la o emancipare de sub frică. Am avut în toată perioada de detenţiune două momente similare, când eram complet emancipat de sub frică, nu mă mai interesa nici o perspectivă de consecinţă şi nu mai reacţionam nici la ameninţările dure, însoţite bineînţeles de loviturile adecvate. La repetatele ameninţări că voi fi aruncat în lacul Snagov, la un moment dat am izbucnit în râs. Atunci le-am spus că îmi închipui că nu pot fi atât de imprudenţi şi de nesocotiţi să mă arunce în lac cu cătuşele Ministerului de Interne, că ar fi crima prea cusută cu aţă albă. Drept care s-au înfuriat, s-au mulţumit să-mi dea fiecare cîteva lovituri de cizmă, aşa cum eram trântit jos la marginea lacului, şi m-au încărcat din nou, ca pe un balot, în maşina cu care mă aduseseră la anchetă.

Am trecut peste acest moment care nici măcar nu m-a impresionat, fiindcă ajunsesem la un nivel de rezistenţă cînd nu mai puteam fi afectat de fenomenele exterioare, fie că era vorba de bătaie, de ameninţări sau de maltratări de orice natură. În timpul detenţiei am trecut de două ori prin acest stadiu, care îţi dă o linişte, seninătate spirituală şi o înarmare cu o rezistenţă absolut inexpugnabilă, după ce defilezi prin toată gama de torţionări. Dacă reuşeşti să le supravieţuieşti, ajungi la un moment dat la un nivel la care rezistenţa este maximă şi nu poate fi afectată în nici un fel de fenomene exterioare”.

După ce a încetat să-mi povestească, m-a privit mult mai atent. Am închis reportofonul și el a cerut două cafele. Am îndrăznit să-mi aprin și eu o țigară, cerînd voie înainte. ”Cum să nu, dragă…”. Și-a aprins și el. Am spus, la cererea lui, cîte ceva despre mine. Dar se vedea că nu mă ascultă atent și n-am avut de ce să mă supăr – privea din cînd în cînd spre fereastra largă, care nu mai dădea spre bulevardul însorit, ci spre zile și nopți ale suferinței sale, pe care i le retrezisem și acum le trăia parcă din nou, cu intensitate. Îmi stătea pe limbă să-l întreb de al doilea moment al emancipării sale de sub frică, dar n-am îndrăznit. Nici cînd am plecat, reverențios, nu părea să fi ieșit din acea lume, în care mă sințeam deja vinovat că l-am coborît. Sub aparența de putere, de forță a domnului Coposu se afla un suflet la fel de vulnerabil în fața rănilor trecutului, ca ale oricărui alt om.

Pot să spun că l-am cunoscut mult mai bine după trecerea sa la Domnul, cînd Pronia a făcut să ajung sub aripa ocrotitoare a surorilor sale, doamna Rodica și doamna Flavia, care m-au încurajat întodeauna atunci cînd mi-a fost mai greu, în cercetările mele asupra victimelor comunismului. Și că sînt onorat să-i fi învățat și urmat cea mai prețioasă lecție, pe care mi-a oferit-o cineva – aceea a ”emancipării de sub frică”.

Dan Manolache – Jurnalist

Strălucirea clipei

Voi începe cu o mărturisire. De fiecare dată când citesc un text al Seniorului, sau îi privesc figura… îi aud și vocea. O voce calmă și sacadată, cu un plăcut accent ardelenesc, o voce învăluitoare, care accentua întotdeauna doar cuvintele esențiale.

Așa se face că, de aproape trei decenii, amintirea sa este alături de mine în cel mai propriu mod cu putință.

Ca mulți dintre noi, îl știam doar de la televizor, vorbind cu fermitate despre democrație unei lumi care, în cea mai mare parte, nu era dispusă, din păcate, să-l asculte. I-am citit apoi biografia, cea adevărată și, firește, am fost impresionat. Am avut sentimentul stingheritor că i-am fost contemporan și poate drumurile noastre s-au chiar intersectat pe o stradă bucureșteană, fără să știu că astfel de oameni, astfel de modele există sau, mai precis, încă mai există… Acest sentiment s-a accentuat atunci cînd, printr-o șansă pe care mi-a oferit-o proaspăta mea angajare la Radio, am ajuns să-l cunosc. Îmi aduc aminte toate detaliile primei întâlniri. Am ajuns la sediul PNȚ trimis de Eugen Preda, directorul general și jurnalistul căruia Radioul public îi datora în acele vremuri credibilitatea, pentru a realiza un interviu despre Nicolae Titulescu. M-a primit în câteva minute, deși se afla într-o nesfârșită ședință. A acceptat imediat și, arătându-mi încăperea plină de vorbe și fum, m-a întrebat cu naturalețe dacă nu aș avea „amabilitatea să vin la locuință”. Apoi, pe loc, rezistrând protestelor mele, mi-a desenat exact amplasamentul casei din Mămulari.

În mod ciudat, am simțit că îmi revin în minte toate povețele de bună creștere „predate” vreodată de părinți. Am ajuns cu zece minute mai devreme și m-am mai plimbat ca să apăs soneria exact la ora fixată. Am găsit cele mai „politicoase” formule de politețe, privind uimit cum interiorul casei semăna până la identitate cu sediul de partid. Lume la fel de multă, discuții la fel de aprinse, în plus câțiva jurnaliști de la televiziunea franceză aflați în plină activitate. Am fost salvat de două distinse doamne, aveam să aflu că erau surorile Seniorului, doamnele Flavia Coposu și Rodica Bălescu-Coposu. Le-am îndrăgit pe dată și pentru totdeauna, pentru că prin normalitate și delicatețe transformau totul într-un cămin. L-am descoperit apoi pe Omul Corneliu Coposu, însoțit de inseparabilul… pachet de țigări. Era plin de căldură, de o extremă politețe, îți crea senzația că se află acolo doar pentru tine. La încheierea interviului a dorit să continuie discuția încă vreo jumătate de oră. Am fost de-a dreptul cucerit. Părea că vine ori este trimis din alte vremuri, pentru a ne arăta că lumea poate fi și altfel decît urâtă, încrâncenată, resentimentară, că politica se poate face cu fermitate, cu tact, cu respect pentru principii și, asemenea mentorului său Iuliu Maniu, în armonie cu un comportament moral.

Imediat după difuzarea emisiunii mi-a telefonat și mi-a spus câteva cuvinte care mi-au mers la inimă: „din acest moment orice îmi veți cere este dinainte acordat”. S-a ținut, firește, de cuvânt. Pe parcursul a câțiva ani ne-a vorbit mie și ascultătorilor posturilor noastre de radio despre Unirea de la 1918, despre Iuliu Maniu, despre evenimentele anului 1944 (actul de la 23 august și armistițiul din 12 septembrie) etc . Toate întâlnirile au fost pentru mine momente de sărbătoare, pe care le păstrez cu religiozitate în memorie.

La plecarea sa, pe 11 noiembrie 1995, mi-am reamintit ultimele versuri ale celei din urmă poezii scrise de Mihai Eminescu: „Nu e păcat? / Ca să se lepede / Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?”

Clipa care i s-a dat Seniorului Coposu s-a sfârșit cu un sfert de veac în urmă. Sunt încredințat însă că ea, clipa pe care ne-a dăruit-o, strălucește încă, nu doar pentru noi cei care l-am cunoscut și iubit, ci pentru toți cei care, într-o lume ce pare a fi pierdut busola, au nevoie de un reper.

Tudor-Călin Zarojanu – jurnalist și scriitor, membru Fundația Corneliu Coposu

Un sfert de secol fără de Senior

Recitesc titlul pe care abia l-am scris și parcă nu-mi vine să cred. Iar dacă ajung să cred mă indignez. L-am avut printre noi doar cinci ani, n-am profitat aproape deloc de acest noroc, și de-atunci, iată, au trecut 25 de ani.

Pe urmă, însă, realizez că lucrurile stau mult mai rău și motivele de indignare sunt mult mai serioase. Nu, nu l-am avut printre noi doar cinci ani, ci 81! Căci, în ciuda aberantei manipulări de la începutul anului 1990, Corneliu Coposu s-a aflat aici tot timpul, gata să-și pună toate calitățile în slujba poporului pe care îl iubea fără rest. Până în 14 iulie 1947 chiar a putut să facă asta, grație în special lui Iuliu Maniu, care a văzut în el, de la început, omul care trebuia să ducă mai departe Partidul Național Țărănesc. Au urmat însă 43 de ani de întuneric. Nu vă lăsați amăgiți, Seniorul n-a suferit doar în cei 17 ani de pușcărie politică și domiciliu forțat în pustietatea Bărăganului, ci în toată perioada comunistă, căci și după eliberare – mai exact după mutarea din închisoarea mică în cea mare a întregii Românii – a fost hăituit, urmărit permanent, filat, fotografiat, ascultat, înregistrat, chemat frecvent să dea socoteală. Ce fel de viață e asta!?

Am spus oare 43 de ani? Trebuia să spun 48. O!, desigur, după Decembrie 1989 a putut să reorganizeze oficial PNȚ, pe care îl ținuse în viață aproape artificial, ca pe un bolnav în comă, a putut să apară public și să-și expună crezurile, idealurile, ideile – dar mă îndoiesc profund că a fost mai puțin urmărit decât înainte și știm cu toții cât a fost de atacat, huiduit, jignit, calomniat, marginalizat cât a fost posibil. Asediat, urcat în TAB, copleșit de urlete și încercări de a fi scuipat sau chiar înjunghiat, iar peste câteva luni, de Ziua Națională, huiduit când vorbea despre cei care au înfăptuit Unirea. Huiduit, la tribună, între un zâmbet complice și un pumn ridicat întru încurajarea maselor…

Cu toate acestea, în România anului 1996 s-a petrecut un miracol! Abia ce răsuflaseră ușurați că au scăpat de el când creația lui, Convenția Democratică, condusă de partidul lui, a câștigat alegerile pe toate liniile: primăriile marilor orașe, parlamentul (și implicit guvernarea), președinția. Era victoria lui postumă, era carburanul care rămăsese de la el să alimenteze flacăra democrației și a anticomunismului.

N-a durat însă mult. Luptele de orgolii, lipsa unei strategii pe termen mediu și alte lucruri pe care prefer să nu le amintesc acum și aici au măcinat rapid și au distrus rapid întreaga constucție a Seniorului, inclusiv dragul lui partid…

În urmă cu un sfert de veac, Corneliu Coposu a plecat la Domnul.

Întrebarea este: Unde am plecat noi?

Marilena Rotaru

Corneliu Coposu: un martir și un mit.

În marea Lui bunătate Dumnezeu mi-a deschis porți de lumină către oameni-lumină. Oameni a căror simplă prezență purifică locul, îl curăță de necurățeniile cuibărite în sălașurile întunecate, fără orizont, fără credință. Corneliu Coposu a fost un om-lumină. Și a rămas, pentru că spiritul lui dăinuie. De câte ori l-am întâlnit, în ambianța unor mulțimi, la mitingurile anilor 90, la reședința din strada Mămulari, în biroul său de la sediul PNȚCD, sau la diverse evenimente publice, am simțit efectul de permanentă exorcizare pe care-l emana. Puterea cu care și-a luminat celulele în care a fost întemnițat de comuniști 17 ani, la MAI Bucureşti, Malmaison, Piteşti, Văcăreşti, Craiova, Jilava, Capu Midia, Bragadiru, Popeşti-Leordeni, Rahova, Gherla, Aiud, Râmnicu-Sărat și apoi cei doi ani de deportare în Bărăgan, la Rubla. Hrana divină căreia i s-a încredințat a învins abominabilele atrocități administrate. Cu câteva luni înaintea plecării le cele veșnice, de 10 Mai, cu ocazia lansării casetei cu primele mele interviuri cu Regele Mihai, într-o teribilă înghesuială la sediul UNITER, l-am întrebat dacă a avut conștiința misiunii încredințate. A dat de două ori din cap și, pe când se pregătea să-mi răspundă, a fost asaltat de mai multe doamne care-i solicitau autograf. Am avut atunci o explozie de bucurie interioară trăind realitatea unui om care umplea spațiul dintre el și semenii lui cu credință, multă bunătate, verticalitate morală, curaj, putere de sacrificiu și iubire. Calități care apropie, dar care, mai ales, despart. Pentru că acest om nu reprezintă regula, el este excepția, modelul. Corneliu Coposu a fost un astfel de om. Un martir și un mit. Percepția unei asemenea ființe, într-o lume desfigurată de violență și de pragmatism vulgar, se dovedește imposibilă. Cum să existe cineva dezinteresat de funcții și de onoruri publice și, mai ales, de obținerea unei averi?! Într-o țară bombardată cu false valori, condusă de copiii foștilor săi torționari și turnători, spiritul lui Corneliu Coposu distanțează mai mult decât atrage. Venerat de fideli (prea puțini) și recunoscut de adversari (prea mulți), Seniorul este considerat un exemplu de admirat, dar nu și de urmat. Câte legăminte nu s-au făcut la căpătâiul lui Corneliu Coposu? Câți oameni politici legitimați de Senior și-au ținut făgăduiala acelor clipe?! Zero.

În imensul cortegiu care-l însoțea în noiembrie 1995, un bătrân din Ardeal, cu lacrimile înghețate pe obraji, spunea: ”N-a avut în el nici un strop de ticăloșie… Cum să câștige în politică?… A fost un Sfânt. Sfinții au puterea de la Dumnezeu!”

Veșnică pomenire!

Ruxandra Cesereanu – Scriitoare

Cavalerul de onoare al României

Mereu ajungem să optăm, în politica românească, între două lucruri proaste. Partidele actuale (variate) și liderii lor sunt fie opțiuni execrabile, fie opțiuni dezagreabile și decepționante. Mereu ne drămuim conștiința de votanți, ezitând, negociind care ar putea fi soluția de compromis mai puțin amară ori acră. Rar au existat, în post‑comunismul românesc, lideri integri: Corneliu Coposu a fost unul dintre aceștia (acum 25 de ani), nu știu să fi fost altul (în afara lui). În mod statornic ajungem să căutăm scări de incendiu, portițe de ieșire. Mereu ne găsim între bolgii politice. Și, lucrul cel mai riscant, uneori soluția dezagreabilă se dovedește a fi, în cele din urmă, oricum execrabilă. Tocmai de aceea, Corneliu Coposu poate fi privit astăzi ca singura utopie politică românească din postcomunism.

Nu l-am văzut niciodată pe domnul Coposu în carne și oase, întrucât în primii ani ai postcomunismului românesc am fost captivă în cotidianul imediat, în încâlcelile și rătăcirile acestuia. Dar am regretat statornic și amarnic, mai ales după pieirea sa, că nu l-am zărit niciodată pe înaltul domn demn, rasat și senin (întotdeauna concentrat pe țara sa) care făcuse ani grei de detenție în perioada comunistă. După ce a pierit, i-am citit interviurile din cele două cărți apărute în 1996, unde catalizatorii săi sunt Doina Alexandru și Vartan Arachelian, plonjând astfel în viața sa de dinainte de închisoare, din detenție (17 ani duri) și de post-ocnă.

Seninătatea și înțelepciunea sa proverbială de după detenție au fost niște chestiuni muncite de Corneliu Coposu. Hărțuit în fel și chip, în detenție, el atestă în majoritatea gardienilor din închisorile comuniste nişte „troglodiţi asiatici“ și lombrozieni. Deținutul este la fel de alergic la limbajul trivial al torţionarilor („năstruşnice injurii şi sudălmi“), a căror competenţa bestială se verifica inclusiv prin limbaj. Întrebat despre sancționarea penală a opresorilor (de varii tipuri) care au fost actanți în perioada comunistă, Corneliu Coposu era mai interesat de problema de facto a sistemului totalitar care se cuvenea penalizat drastic decât de pedepsirea concretă a unor oameni: „nu condamnarea unor oameni este importantă, ci condamnarea unor idei“, afirma el într-un mod justițiar-moral, Corneliu Coposu considerându-i pe majoritatea torţionarilor nişte iresponsabili patologici care ar trebui internaţi în ospicii (datorită infracționalității lor recurente) şi trataţi psihic, iar nu încarceraţi penitenciar.

Când se referă la victime și la supliciul lor, Corneliu Coposu mărturiseşte despre bolgia foamei, dar nu pentru sine, ci pentru cunoscuţii săi. În ceea ce îl privește, adevăratul pol al tenebrelor este singurătatea: izolat opt ani de zile în închisoarea de la Râmnicu Sărat (care, în opinia sa, este mai dură decât închisorile Sighet sau Aiud), la încheierea detenției trebuie să reînveţe să vorbească. Iar înainte de eliberare, deținutul Coposu este chiar zidit în celulă (pentru oarecare timp), dar asemenea unui Monte Cristo (comparaţia îi aparţine) reuşeşte să intre în legătură cu vecinul său, printr-un microtunel.

Deși a trecut prin toate aceste încercări inumane (sau tocmai de aceea), domnul Coposu vorbeşte despre o anume hieratizare a deţinutului politic; mărturisitorul exemplifică prin sine însuşi, căci pierzând mai mult de jumătate din greutate (şi supus la tot soiul de maltratări, printre care electrocutarea), el are realmente senzaţia de zbor: o dată îndepărtat balastul trupului, deţinutul simte o predispoziţie intensă spre spiritualizare şi chiar o euforie de purificare. Întrebat despre soluțiile de a nu accepta lobotomia în detenție sau rătăcirea morală, Corneliu Coposu precizează două nuclee de rezistenţă psihică și afectivă în Gulag: credinţa tradiţională (nu neapărat revelată) şi poezia ca exerciţiu mental, ca antrenament (nu neapărat ca soluţie estetică). Acestora le adaugă un fel de optimism bine temperat, respectiv vizionarismul său constant (de deținut politic) în privinţa prăbuşirii comunismului.

*

Fundația „Corneliu Coposu” a publicat pe site‑ul ei, la 104 ani de la nașterea și la 23 de ani de la moartea omului politic, „Testamentul Seniorului”. Acest document a fost prezentat public la Teatrul Național din București de Ion‑Andrei Gherasim, președintele executiv al Fundației. Documentul conține o autobiografie comentată etic, dar și chestiuni care concentrează gândirea politică a lui Corneliu Coposu. Redau aici cateva fragmente esențiale din acest testament:

Cred că mi‑am făcut datoria față de țară, față de conștiința mea. Nu cred că am să‑mi reproșez vinovății majore. Am căutat să‑mi respect principiile, angajamentul ideologic și toate acțiunile născute din dragoste de Patrie și de neamul romanesc. Dacă ar fi să o iau de la capăt, aș proceda la fel, chiar ținând seama de perspectiva anilor de pușcărie, de suferințele îndurate. […]

Am fost întotdeauna mândru de calitatea mea de român, cu toate că nu mi‑am etalat, dintr‑o decență explicabilă, patriotismul, nici nu am făcut paradă demagogică de naționalism.
[…]

Cred că am fost cel mai calomniat om politic din zilele post‑revoluționare. Intransigența mea, refuzul compromisurilor anti‑morale și fermitatea unor atitudini devotate intereselor țării nu au făcut casă bună cu practica aproape generalizată a poltroniei, a complexului relei‑credințe, a corupției și a politicianismului asiatico‑oriental. […] Nu cred că acțiunea viguroasă de demonetizare, intreprinsă pe toate planurile impotriva mea, a dat sau va da rezultate […]. Din partea‑mi, i‑am iertat pe toți, inclusiv pe cei care m‑au chinuit prin toate metodele asiatice de teroare fizică și morală, de toate crimele și păcatele pe care le‑au făcut. I‑am iertat și pe cei care s‑au întrecut într‑o condamnabilă competiție a calomniei și defăimării. […]

Mă repet, dar cu miză și sens, cred: Corneliu Coposu a fost singura utopie politică din postcomunismul românesc.

Alexandru Gussi – Politolog

Memoria destabilizatoare a unei alte Românii posibile

Emoția colectivă de acum un sfert de secol din momentele agoniei și morții liderului PNȚCD depășise cu mult sfera politicului pentru a deveni un moment de răscruce în evoluția conștiinței publice de după 1989. Daca Jürgen Habermas vedea în căderea regimurilor comuniste “revoluții de ratrapaj”, putem spune că momentul noiembrie 1995 este pentru români unul al unei revoluții de ratrapaj la nivelul memoriei colective. Este începutul punerii de acord între retorica publică a legitimității democratice și memoria publică a perioadei comuniste. Aceasta din urmă fusese până atunci marcată de politica uitării statal organizate în care victimele comunismului erau mai degrabă suspectate decât onorate.

Acum 25 de ani independent de voința statului sau a unor partide un val de sentimente colective s-a transformat într-un val de conștientizare colectivă. Atunci s-a ridicat ceața ignoranței încurajate de propaganda statului nedecomunizat. Atunci, abia atunci, s-a destrămat vraja politică a anului 1990. O vrajă care nu era în primul rând pro-Iliescu și pro-FSN, ci era una una anti-Coposu, anti-partide istorice și anti-tot ceea ce reprezentau acestea. Vraja politică a anului 1990 fusese confecționată cu ajutorul metodelor de guvernare comuniste, în primul rând prin utiizarea fricii. În România postrevoluționară frica de autorități nu mai funcționa, așa că a fost organizată mediatic frica de anticomuniștii civici și politici, cel mai proeminent dintre aceștia fiind Corneliu Coposu. Cum românii veniți din ceaușism învațaseră să urască ceea ce le provoca frica, foarte mulți dintre ei au crezut că ura față de președintele PNȚCD e o formă de a-și exprima libertatea. De fapt le prelungea sclavia.

Emoția din 1995 nu a fost însă ocazia de a înlocui acea ură cu iubirea, era oricum prea târziu, ci o modalitate de a face uitată frica și ura din 1990. Se naște astfel un mit Coposu care tinde să-l depolitizeze pe acesta în favoarea statutului de victimă și a discursului moral. Totuși un efect salutar al acestui tip de mitizare a fost accelerarea integrării memoriei anticomuniste în memoria națională. Ceea ce pentru mulți românii era sinonim cu conștientizarea ratării șansei de a avea în 1990 un lider politic precum Corneliu Coposu. Această tardivă inteligență colectivă era implicit și o revoltă cvasi-ideologică împotriva României lui Iliescu. În acest sens și numai în acest sens dispriția liderului opoziției democratice a ajutat la victoria acesteia în noiembrie 1996.

Ideea însă că a fost un fel de sacrificiu necesar e ușor criticabilă și chiar psihanalizabilă. Această idee pe fond falsă, devenită clișeu încă de la sfârșitul anilor 1990, e un ecou al ambiguității constitutive a mitului național Corneliu Coposu. Un mit care se naște acum 25 de ani și care ne spune ceva mai ales despre modul în care la nivel colectiv suntem dispuși să ne amintim de el.

Memoria și, după 25 de ani, uitarea lui Corneliu Coposu sunt oglizile în care la nivel colectiv ar trebui să ne uităm cu atenție. Și nu vrem.

Dacă am privi cum arată România de azi în această oglindă am putea vedea că spiritul Coposu rămâne unul destabilizator pentru actualul regim așa cum era în anii 1990 pentru regimul Iliescu. Lecția lui Corneliu Coposu rămâne aceea a unei intrasigențe senine a celui care știe că are dreptate dar nu vrea să o impună cu forța. Prin experiența și calitățile sale Corneliu Coposu putea deveni un De Gaulle al României. Avea legitimitatea istorică, avea viziunea necesară unui autentic fondator. Elitele administrative, militare și politice erau însă prea vulnerabile și mai ales prea puțin patriotice pentru a alege calea radică pe care acesta o propunea. Nu recunoașterea din partea poporului i-a lipsit, ci condițiile în care aceasta să se producă.

În anii 1990 Corneliu Coposu nu reprezintă numai un partid sau o alianță de partide care să provoace o simplă alternanță la putere. Nu reprezintă numai posibilitatea unui alt regim constituțional. El este vectorul unei alte Românii. Și nu a uneia utopice, ci a României pur și simplu. România utopică era chiar cea produsă de comunism. România pur și simplu nu era una a trecutului, nostalgică, sau exclusiv anticomunistă. Coposu avea viziunea unei alte Românii posibile în care despărțirea de trecut se făcea prin reconciliere, nu una factice, ci una făcută de oamenii care aveau legitimitatea să o înfăptuiască. Numai așa se dechidea drumul spre o democratizare și o europenizare care să nu fie de vitrină.

Memoria liderului politic Coposu are implicit un efect radical delegitimator asupra liderilor, partidelor și a regimului nostru politic de azi. Intransigența a dispărut din vocabular, consecvența e de mult timp ridiculizată, patriotismul e scos la defilare numai de ziua națională, iar setea de adăvăr a fost înlocuită cu iluzia transparenței. Cultura politică produsă de regimul fondat de Iliescu și asezonat cu acquis comunitar e incompatibilă cu memoria radioactivă a unei alte Românii posibile pe care Corneliu Coposu a reprezentat-o și continuă și să o reprezinte și azi.

Dr. habil. Cosmin Budeancă – Redactor-coordonator, Memoria – revista gândirii arestate

Corneliu Coposu și nevoia de modele

Am fost prea tânăr și prea departe ca să am șansa de a-l cunoaște personal pe Corneliu Coposu. Dar l-am cunoscut indirect, ulterior, prin natura profesiei, prin lecturarea unor lucrări care i-au fost dedicate, prin intermediul articolelor de presă și a filmărilor din anii ‘90, din discuțiile cu cei care i-au fost aproape, înainte de 1989 și mai ales după. Dar, pe lângă toate acestea, am simțit că m-am apropiat de Senior, într-o oarecare măsură, în trei împrejurări.

În 2014, când se aniversau 100 de ani de la nașterea sa. Atunci am făcut parte din echipa IICCMER care, în parteneriat cu Fundația Română pentru Democrație și cu sprijinul Institutului Cultural Român, a realizat expoziția Corneliu Coposu: An Uncommon Fighter Against Communism. Aceasta a fost prezentată în țară (la Ateneul Român, la Fortul 13 Jilava și în Cetatea Râșnov), și în străinătate (la ICR New York și la Biblioteca Congresului, Washington DC).

Apoi, ca parte din documentarea pentru procesul lui Alexandru Vișinescu, fostul comandant al închisorii din Râmnicu Sărat, dar și pentru monografia acestui penitenciar (în care Corneliu Coposu a fost deținut între 1957-1962), am parcurs în Arhiva CNSAS toate dosarele sale și ale altor membri ai Partidului Național Țărănesc, în care se făceau referiri la el.

Din aceeași perioadă și până în prezent am urmărit în mod constant și activitățile organizate de Fundația Corneliu Coposu și, prin intermediul lor, am ajuns să îl cunosc și să îl apreciez tot mai mult.

Acum, la mai bine de 30 de ani de la căderea comunismului și la 25 de ani de când Corneliu Coposu a plecat din această lume, realizez, privind la reprezentanții clasei politice și la mulți dintre cei aflați în fruntea instituțiilor statului, cât de mult ne lipsesc oamenii ca el: cultivați, verticali, puternici, consecvenți, dar mai ales cu iubire de țară și de semeni.

Corneliu Coposu a avut un destin tragic, însă privindu-l cred că lecția pe care ar trebui să o învățăm este cea a optimismului și a dorinței de a merge mai departe în pofida greutăților. Prin tot ceea ce a făcut și face în continuare, prin exemplul său, Seniorul Corneliu Coposu reprezintă ceea ce, din păcate, tot mai puțini reușesc să fie: un Model.

Dan Pavel – scriitor și profesor de științe politice

CORNELIU COPOSU ȘI ÎNCREDEREA ÎN OAMENI

Cei mai binecuvîntați dintre pămînteni sunt aceia care rămîn toată viața lîngă persoana de care s-au îndrăgostit la prima vedere. Nu-mi închipuiam că se poate întîmpla un miracol similar în contactul cu o persoană publică, mai ales cu un om politic. Am rămas toată viața în suflet și în minte cu fascinația la prima vedere pe care am simțit-o cînd l-am cunoscut pe Corneliu Coposu. Era în ianuarie 1990, la sediul central al Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat, iar eu mă dusesem acolo să solicit un interviu cu președintele partidului. Am mai scris despre acea întîlnire, au trecut deja trei decenii, iar nimeni altcineva nu îi poate sta alături ca reper moral deopotrivă pentru perioada comunistă și postcomunistă.

Prezența lui în viața noastră politică era în contradicție cu clișeele privind calitatea precară a politicienilor și politrucilor autohtoni. El dovedea că este posibil să existe între noi un om în care poți avea încredere cu toată ființa. Despre așa ceva nu citești decît în cărțile de istorie și nu auzi decît în legende. Din păcate pentru săraca noastră națiune, Corneliu Coposu a reprezentat un standard politic prea ridicat, la care nu s-a mai ridicat nimeni, în ciuda schimbării generațiilor, de la consilieri locali, parlamentari pînă la șefii de partide și președinții de stat. Chiar dacă este istorie contrafactuală, nu ai cum să nu te gîndești cum ar fi fost dacă România era condusă de Corneliu Coposu de la bun început. Cu siguranță, startul ar fi fost radical diferit. De la apariție, a fost urît de către noua clasă conducătoare și votanții acesteia, pentru care era ”Inamicul Public Numărul 1.” Nici autointitulata elită intelectuală nu agrea intrarea într-un dialog social cu fostul deținut politic. Abia după ce a încetat din viață i-au fost recunoscute calitățile umane, morale, politice, inclusiv de cei care l-au urît.

Una dintre ideile care mă obsedează în legătură cu națiunea din care facem parte este că, din diferite motive, nu am reușit să ducem la capăt nici măcar moștenirea pașoptiștilor. Generația de la 1848 este creatoarea României moderne, fiind cea mai valoroasă din istoria națională, dar proiectul nu a fost dus pînă la ultimele consecințe. Cu toate acestea, o parte importantă din proiectul revoluționar al pașoptiștilor a fost realizat. Cu moștenirea politică a lui Corneliu Coposu este însă mai dificil. Comunismul a alungat, ucis și distrus sufletește în mare parte pe cei care făceau parte din generația sa strălucită. Este mai dificil să repari decenii de distrugere decît să clădești de la bun început.

Tocmai pentru că trăise în infernul concentraționar și totalitar, Corneliu Coposu era optimist privind ieșirea din purgatoriul tranziției. Anul acesta, în cadrul concursului de eseuri politice organizat de Fundația Corneliu Coposu le-am cerut participanților să facă un exercițiu de imaginație pentru a încerca să-și închipuie cum ar fi răspuns ”Seniorul” la provocările și tendințele lumii de azi din perspectiva unui om care gîndea și acționa altfel decît ceilalți politicieni. Cînd în jurul nostru găsești resurse insuficiente și lideri neinspirați pentru transformarea lumii în care trăim, imaginația politică este o soluție. Înainte de a deveni ceea ce sunt azi, națiunile au fost mai întîi ”comunități imaginare”, în jurul cărora cei înțelepți și oamenii de acțiune au clădit miracole identitare.

Se poate începe de la modul în care Corneliu Coposu se raporta la semenii săi, la oameni în general, la români în particular. În ciuda suferințelor îndurate, el nu a căutat să se răzbune cu orice preț pe cei care îi făcuseră rău lui personal și acestei națiuni. Credea că nu poți clădi nimic prin ură, resentimente, invidie. Ca să poți construi durabil, trebuie ca tu însuți să faci ceva și să îi lași și pe cei din jur să realizeze ceva, nu să fii cîrcotaș și să cauți mereu nod în papură. El avea încredere în oameni – condiția indispensabilă pentru a zidi instituții de încredere, o guvernare eficientă și o democrație autentică.

Ion-Andrei Gherasim – primul și ultimul șef de cabinet al Seniorului, președinte executiv Fundația Corneliu Coposu

Un mentor, un maestru, un vizionar, o idee

Citind mesajele emoționante primite de la toate personalitățile care l-au cunoscut, au scris, au făcut emisiuni radio-tv, sau nu l-au cunoscut, dar, din calitatea lor oficială, au răspuns imediat proiectului Fundației Corneliu Coposu, „25 de ani fără Senior”, am avut satisfacția să constat cât de mult ESTE iubit și respectat acest Om, pe bună dreptate considerat cel mai important politician român de după 1989.

La începutul lui 1990, minciuna și manipularea noului regim la adresa președintelui Coposu atinsese cote impresionante, dar, totuși, cu o remarcă aflată pe buzele detractorilor săi, puterea și serviciile o nimeriseră: „n-a mâncat salam cu soia alături de noi”. Da, așa este, avuseseră dreptate! Corneliu Coposu nu mâncase salam cu soia! De ce? Pentru că acest produs reprezenta pentru el o… delicatesă inaccesibilă.

Să fii închis 17 ani, să stai izolat într-o celulă timp de 8 ani, să înduri cu stoicism bătăile și umilința, să fii capabil să-ți ierți torționarii, dușmanii, adversarii nu ține decât de o credință de nezdruncinat în Dumnezeu. Doar El a fost cel care l-a salvat, l-a ajutat, l-a călăuzit de la început și până la sfârșit pe drumul Golgotei, pentru că în proporție covârșitoare asta a fost calea lui, de la care nu s-a abătut nici un moment.

„Mi-am făcut un examen de conștiință. Am trecut în revistă toate suferințele și mizeriile prin care am trecut de-a lungul pușcăriilor, a anilor de detenție, a persecuțiilor post penitenciare. Și cred că aș opta pentru același destin. Cred că destinele noastre sunt scrise dinainte. Eu nu sunt fatalist, dar dacă mi s-ar ridica în față aceleași alternative, ceea ce aș alege ar fi tot trecutul pe care l-am trăit și pe care l-aș repeta cu seninătate.”(Corneliu Coposu)

Oare câți oameni politici și nu numai știu ce înseamnă să-ți faci un examen de conștiință? Oare câți politicieni realizează că oponentul politic este un adversar și nu un dușman? Oare câți dintre noi știm cât de important este să ierți?

Corneliu Coposu a fost un elev și un student eminent, dar „atingerea” lui Iuliu Maniu l-a desăvârșit, i-a arătat cum și de ce politica trebuie să fie o „activitate morală care nu poate să fie delimitată de etică și onestitate”. În tinerețea sa politică alături de Sfinx, a avut și el întrebări, a avut și el nemulțumiri și dezamăgiri, dar când marele Maniu i-a spus: „Cornele dragă, noi lucrăm cu oameni, nu cu îngeri” el a înțeles. A priceput cum trebuie să fie un om politic adevărat, cum trebuie să se impună într-o lume în care principiile și valorile – pe care le primise din fragedă pruncie și le aprofundase pe băncile renumitului liceu „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj iar mai apoi a prestigioasei Universități din Cluj – nu sunt văzute cu ochi prea buni în tumultoasa „politichie” de la București.

Iuliu Maniu l-a ales pe Corneliu Coposu pentru că a intuit profunzimea gândirii sale, pentru că a văzut în el ucenicul cel mai capabil să ducă mai departe și să transmită o idee, indiferent câte piedici i s-ar ridica în față. A te jertfi pentru o cauză, a te sacrifica pentru un crez, a duce mai departe flacăra credinței și a libertății, a nu negocia principii, sunt convins că acesta a fost lăsământul lui.

Acum, la 25 de ani de când Seniorul nu mai este fizic printre noi, cred că cea mai bună întrebare pe care putem să ne-o punem este: în spirit, în viziune, în fapte, în viața de zi cu zi, suntem oare capabili, mai întâi cu noi înșine, iar apoi în fața Cetății, să afirmăm cu tărie că: „În fond nu e importantă persoana mea, importantă e ideea legată de viața mea. Dacă această idee va triumfa și dacă ea este îmbrățișată de prietenii mei și de opinia publică, apariția sau dispariția mea sunt secundare. Totul este să supraviețuiască o atitudine. Dacă aceasta va triumfa, dispariția mea nu mai e semnificativă”.

Pentru mine, Nenea Puiu „a strălucit și s-a mistuit luminând, iar din lumina meteorilor neamului sunt țesute paginile de istorie”.