Arheologia memoriei
Să povesteşti despre un om, înseamnă fie să-l fi cunoscut foarte bine, fie să-i fi studiat viaţa şi faptele consecvent şi aplicat, fie ca gesturile lui să-ţi fi influenţat modul de a gândi, de a judeca şi de a acţiona.
În ceea ce-l priveşte pe Corneliu Coposu – intrat, după plecarea dintre noi, de-a dreptul în legendele moderne ale poporului pe care l-a slujit şi căruia i-a închinat toată viaţa sa, chiar dacă acest lucru pentru el a însemnat ca, în cea mai mare parte, să renunţe la ea – să povesteşti despre el astăzi, la peste un centenar de la naşterea sa şi la două decenii de la trecerea sa la cele veşnice, este o adevărată provocare.
Pentru că trebuie să faci mari eforturi pentru a elimina tentaţia de a-l mitologiza.
Corneliu Coposu a fost un om ca noi toţi. Şi nu tocmai.
Educaţia pe care a primit-o, modelele pe care şi le-a ales, credinţa profundă în Dumnezeu dobândită odată cu primii paşi care l-au purtat de acasă spre biserica în altarul căreia slujea tatăl său, încrederea în valorile morale autentice, dragostea de ţară care i-a fost sădită în suflet odată cu învăţarea primelor cuvinte, puterea lui de a se lupta până la capăt şi fără compromis pentru adevărul său, cu orice consecinţe, fac din el un om, e drept, dar nu ca noi toţi. Un om aparte. Un om pentru care toate cele enumerate mai sus au însemnat tot atâtea cauze demne de jertfă. Nici liniştea, confortul sau dragostea pierdute, nici anii petrecuţi în întunericul şi în frigul închisorilor, în foame şi teroare, sub ameninţări, bătut şi torturat, nici viaţa trăită fără soţia lui, Arlette Coposu, fără mama şi surorile sale, fără prieteni nu l-au făcut să cedeze vreodată. Şi-a asumat destinul cu o demnitate incredibilă şi greu de atins.
A ridicat atât de sus ştacheta în privinţa calităţilor pe care ar trebui să le aibă cineva pentru a intra în şi a face politică, încât este mai uşor să fie considerat un erou de legendă, decât să fie urmat.
De aceea, atât de repede şi deloc formal, i s-au şi alocat deja pagini întregi în istoria recentă a României, i s-au sculptat busturi şi statui, şcoli şi străzi au fost botezate cu numele său.
Ca să-l înţelegi pe Corneliu Coposu trebuie să începi de la Bobota, satul copilăriei sale. „De unde sunt eu?” se întreba Antoine de Saint-Exupery. „Sunt din copilăria mea”.
Străbătând strada mare, cu un popas în faţa fostei biserici greco-catolice, (astăzi ortodoxe), cu un altul, doi paşi mai departe, în faţa casei parohiale de altădată (şi de acum), luând la picior străduţele care urcă printre casele agăţate pe dealurile Crasnei, poţi medita la felul în care va fi arătat locul acum mai bine de 100 de ani.
În primăvara lui 1914, când lumea se pregătea de un război cum nu mai fusese niciodată, tulburând curgerea blândă a timpului printre colinele molcome, se năştea, în casa parohială din Bobota primul băiat, al familiei protopopului Valentin Coposu şi al soţiei sale, Aurelia. Va fi fost botezat şi se va fi jucat în curtea bisericii ridicate de protopopul greco-catolic Gavril Vaida de Glod cu aproape jumătate de veac mai devreme, în sunetul blând al liturghiilor şi vecerniilor pe care tatăl său le săvârşea la altar.
84 de ani mai târziu, în 1998, la trei ani de la trecerea sa, peste drum de biserică s-a „tocmit” un muzeu.
În acest muzeu sunt trei încăperi. Una îi este dedicată lui Corneliu Coposu. Intraţi.
Ar fi primul pas într-un demers arheologic inedit.
Arheologia memoriei.
Spun asta pentru că încă există oameni care l-au cunoscut, care i-au vorbit, cărora cuvintele, gesturile şi faptele lui le-au atins şi/sau le-au schimbat viaţa. Nu ezitaţi să întrebaţi, să cercetaţi, să aflaţi. Nu vă mulţumiţi cu ce vi se spune la televizor şi cu ceea ce citiţi. Căutaţi singuri, veţi fi recompensaţi cu bucuria de a fi bătut şi de a vi se fi deschis. O poartă spre adevăr.
Sigur, va fi greu să găseşti acele amintiri autentice, neatinse de subiectivism (deşi, în cazul acesta subiectivismul este ultimul dintre păcate!), care, puse cap la cap, să contureze personalitatea, omului adevărat şi nu a personajului pe care îl interpretează autorii pentru a-l înfăţişa posterităţii.
Dar, credeţi-mă, eforturile vă vor fi răsplătite.
Cristina Andrei