05.06.2020 | Publicări

Drept la replică

În calitatea pe care o am, de președinte executiv al Fundației Corneliu Coposu, am considerat de datoria mea să trimit revistei „România Literară” un scurt drept la replică, cu rugămintea de a fi publicat în numărul 23, din 4 iunie 2020. Pentru că ieri nu a apărut nimic, nici în varianta tipărită pe hârtie, nici în varianta online a revistei, am decis să public pe site-ul fundației noastre, precum și pe paginile de facebook și twiter, linkul [aici] cu cele spuse de către fostul președinte P.A.C.,poziția mea și a d-lui ambasador Tudor Dunca, membru al fundației și fost parlamentar între 1992-1997.

Acest drept la replică nu se referă la opiniile domnului Nicolae Manolescu asupra primei perioade de după 1989, ci la faptul că amintirea divergențelor politice de atunci aduce o atingere imaginii lui Corneliu Coposu. Cum Seniorul, din păcate, nu poate răspunde, în calitate de președinte executiv al Fundației Corneliu Coposu și fost secretar personal al președintelui PNȚCD, mă simt îndreptățit să intervin, nu numai în apărarea memoriei luminoase a Seniorului, ci și în perspectiva scrierii unei istorii corecte a acelei perioade.

Pentru dl. Nicolae Manolescu, “nu România a avut-o Corneliu Coposu în vedere, ci PNȚCD-ul.” Această implicită punere la îndoială a patriotismului lui Corneliu Coposu, nu este numai inelegantă, dar este și contrară adevarului istoric și deschide, sper fără intenție, o rană veche a acestui popor: deținuții politici au suferit în închisori pentru partidele din care făceau parte și pentru acțiunile lor politice, sau pentru că erau patrioți, pentru că puneau România înaintea interesului lor personal sau de partid, într-o țară ocupată de comunismul sovietic? Răspunsul este evident și nu voi înșira aici discursurile si gesturile prin care Corneliu Coposu și-a demonstrat atașamentul față de România, atașament care nu poate fi pus în concurență cu angajamentul său politic, căci erau unul și același lucru. Domnul Nicolae Manolescu are o memorie și o interpretare subiectivă a acelei perioade, pe care, din eleganță, nu o voi comenta. Este păcat ca prețul acestui subiectivism să prelungească în prezent divergențe politice din anii 1990 și să umbrească nejustificat memoria lui Corneliu Coposu, un om care nu a vrut nimic pentru sine, ci doar pentru țara și poporul său, pentru care și-a oferit, cu seninătate și demnitate, 17 ani din viața sa.

Ion-Andrei Gherasim

Președinte executiv
Fundația Corneliu Coposu


Despre Corneliu Coposu

„În România literară nr. 21 ( din 22 mai 2020), dl. Nicolae Manolescu, evocând experiențele sale politice din primii ani de după Decembrie 1989, face o regretabilă și nejustificată afirmație despre Corneliu Coposu, spunând că acesta a pus pe primul plan interesele PNȚCD și nu interesul național și că „era un om politic redutabil dar nu era și un om de stat”.

În calitate de fost membru al conducerii PNȚCD și de fost deputat al acestui partid, simt nevoia de a interveni pentru a încerca restabilirea adevărului istoric.

Desigur, dl. Manolescu are tot dreptul să își exprime părerile, dar consider că acestea ar fi trebuit să fie mai bine argumentate. Altminteri, aceste afirmații nu pot fi interpretate decât ca rezultat al unor frustrări personale.

Singura justificare dată pentru aprecierile la adresa lui Corneliu Coposu este aceea că președintele PNȚCD ar fi făcut mai bine să accepte propunerea lui I. Iliescu de a participa la guvernare, în 1992, propunere care conținea atribuirea către CDR (Convenția Democrată din România) a postului de președinte al Senatului.

În perspectiva istoriei, toate evenimentele din perioada respectivă ( transformarea FSN în partid politic, contrar promisiunilor făcute, manevrele legate de crearea CPUN, mineriadele) arată că nu se putea avea deloc încredere în echipa lui I. Iliescu și că intransigența a fost cea mai potrivită atitudine.

În 1996 PAC (Partidul Alianței Civice) condus de dl. N. Manolescu, s-a desprins din CDR și a format, împreună cu PL’93, Alianța Național-Liberală (ANL). Această alianță politică s-a prezentat, pe liste proprii, la alegerile din toamna acelui an, avându-l pe dl. N. Manolescu drept candidat la președinția României.

Alegerile au fost câștigate de CDR; iar rezultatul obținut de dl. Manolescu, în primul tur al alegerilor prezidențiale, a fost de 0.7% din totalul voturilor exprimate, în timp ce ANL a obținut sub 2% atât la alegerile pentru Senat cât și la cele pentru Camera Deputaților și nu a intrat în Parlamentul României, repetând astfel contraperformanța lui Radu Câmpeanu din 1992.

Și trebuie amintit că, atât PAC cât și PL’93 se aflau, în 1996, după 4 ani de activitate parlamentară, începută sub egida CDR, timp în care cei care au reprezentat aceste partide au avut posibilitatea de a se face cunoscuți…

Îmi pun întrebarea dacă aceste performanțe modeste îndreptățesc afirmațiile d-lui Manolescu la adresa lui Corneliu Coposu și la adresa parlamentarilor PNȚCD („Spune-mi te rog , un singur nume de parlamentar PNȚCD în anii 1992-1996”, se exprimă, ironic, dl. Manolescu…). I-aș aduce aminte d-lui N. Manolescu de fostul coleg de Senat al Domniei sale, regretatul Constantin Ticu Dumitrescu, pe care era greu să nu îl observi sau să nu îl ții minte…

Trebuie să acceptăm că un critic literar strălucit nu este neapărat și un mare om politic, cu atât mai puțin un „om de stat”.

Mai există două aspecte, de ordin logic și moral, care pun sub semnul întrebării afirmațiile d-lui N. Manolescu.

Ideea că preocuparea deosebită a lui Corneliu Coposu pentru promovarea PNȚCD ar fi fost în contradicție cu interesul național mi se pare cel puțin ciudată – așa imperfect cum a fost (era normal să fie așa și de altfel care partid de după Decembrie 1989 era perfect?) PNȚCD era continuatorul partidului condus de Maniu și Mihalache, partid cu merite istorice incontestabile.

Din punct de vedere moral, voi aminti că mulți dintre liderii PNȚCD au petrecut ani grei în pușcăriile comuniste (în cazul lui Corneliu Coposu 17 ani, din care 8 ani în completă izolare). Ceea ce se știe mai puțin este că la mijlocul anilor 50′, mai multor deținuți politici marcanți, printre care Corneliu Coposu, li s-a făcut oferta de a fi puși în libertate și de a primi substanțiale avantaje materiale, cu condiția lăudării publice a autorităților comuniste. Unii au cedat și e greu să-i judecăm azi pentru acest gest de lașitate, dar Corneliu Coposu (ca și Ion Mihalache) a refuzat, probând în acest fel, fără orice tăgadă, atașamentul său față de principii, caracterul și patriotismul care l-au caracterizat.

Ce anume din biografia d-lui Manolescu îi dă dreptul să pună la îndoială patriotismul lui Corneliu Coposu?

Se poate spune, cu îndreptățire, că patriotismul și caracterul nu sunt suficiente pentru a face pe cineva un om de stat. Dar de ce oare majoritatea românilor, astăzi, în anul 2020, atât cei care l-au cunoscut, cât și cei care nu l-au cunoscut, afirmă cu convingere că un rol hotărâtor în desprinderea României de perioada comunistă l-a avut Corneliu Coposu? Nu asta înseamnă că a fost un om de stat? Recunosc meritele sale chiar și cei care i-au fost adversari politici (printre care și dl. Oliviu Gherman, menționat cu respect de dl. N. Manolescu în interviul din R. literară).

Sunt sigur că personalitatea complexă a lui Corneliu Coposu va constitui și pe viitor subiectul a numeroase studii și discuții. Îmi pun întrebarea dacă obiecțiile amintite ale d-lui N. Manolescu vor fi luate în considerare ca un aport constructiv la acestă dezbatere sau ca un rezultat al unor frustrări personale.

Sau/și al unei încercări de a rescrie istoria, profitând de neatenția lumii, preocupată de problemele de viață și moarte aduse în prim plan de pandemia COVID19.”

Tudor-Gavril Dunca, fost ambasador al României în Germania

Copyright © 2020 Fundația Corneliu Coposu - Toate drepturile rezervate. Made by balu