Interviu cu d-ra Ioana Florica Gale – câștigătoare a premiului I la concursul de eseuri dedicat Seniorului
1. Când şi în ce context aţi auzit prima dată despre Corneliu Coposu?
Ioana Gale: Înainte de a da curs acestui interviu, doresc să vă mulțumesc pentru oportunitatea de a împărtăși experiența descoperirii unui personaj care a devenit pentru mine un reper politic și un model de intransigență și onestitate în jurnalism. Acest interviu are o încărcătură aparte datorită faptului că este pentru prima dată când mă aflu de partea celui intervievat, un moment care, cu siguranță, va rămâne întipărit în sufletul meu, cu atât mai mult cu cât subiectul interviului se croiește în jurul unui om drag mie, față de care nutresc respect și multă recunoștință.
Revenind la întrebare, nu aș putea să așez pe axa timpului un punct zero care să coincidă cu momentul în care am auzit pentru prima dată de Corneliu Coposu, ci mai degrabă contextul. Despre Corneliu Coposu am auzit vorbindu-se în familie, în adiacența unor discuții legate de Iuliu Maniu, iar despre Iuliu Maniu s-a vorbit din plin încă de pe vremea când eu eram mică și nu înțelegeam mare lucru. Știam despre Iuliu Maniu că a fost un mare român, prim-ministru al României și că a avut un rol important în evenimentul Marii Uniri. De mic copil, nu cred că aveam mai mult de 9-10 ani, obișnuiam să mă duc duminica ori în sărbători la Bădăcin, la casa lui Iuliu Maniu, unde cumnatul meu, preotul Cristian Borz, celebra Sfânta Liturghie, o soluție provizorie până când s-a construit biserica greco-catolică din Bădăcin pe locul în care Iuliu Maniu și-a dorit să ridice o biserică, iar în imediata vecinătate a bisericii să existe o casă parohială și o școală. Despre Corneliu Coposu am auzit, așadar, în contextul unor discuții legate de Iuliu Maniu, iar primul lucru pe care îl știam despre Seniorul Coposu a fost că era un vrednic urmaș politic al lui Iuliu Maniu. Mai târziu, în anii facultății am început să aprofundez viața și activitatea lui Corneliu Coposu prin intermediul unor volume semnate de istoricul Marin Pop, iar cel mai de impact moment a fost când „l-am auzit” pe Corneliu Coposu „povestind” în cadrul interviului cu Vartan Arachelian. …Am plâns. Vorbea despre metodele de tortură din închisori și exclama puterea de rezistență fizică a omului supus la chinuri, amintind de proverbul românesc: „Să nu dea Domnu’ omului cât poate duce!”. Pentru mine era un film, scene vii, în desfășurare. M-a impresionat tăria de caracter, rezistența psihică și puterea de a ierta. De pildă, povestește că după eliberare s-a întâlnit cu unul dintre foștii torționari și, curios, nu avea resentimente față de el, ba chiar au purtat o discuție amiabilă despre pensionarea și nepoții torționarului. De unde avea acest om atâta resursă, bogăție sufletească? A, da, mi-a răspuns distinsa sora a lui Corneliu Coposu, doamna Rodica Coposu, folosind cuvintele Seniorului: „puterea rugăciunilor mele și ale voastre (n.n. ale familiei) m-au ajutat să trec peste acest nenorocit calvar și credința fermă pe care am avut-o că voi ieși viu din această închisoare”. […] După ce am început să-l cunosc pe omul politic Corneliu Coposu și după ce am aflat că a fost și ziarist, un element nu foarte cunoscut, s-a creat o punte de legătură directă între mine și Corneliu Coposu, pe filiera pregătirii mele profesionale de jurnalist. Sigur că a existat și argumentul locurilor natale comune, mai exact, al spațiului sălăjean care cuprinde deopotrivă satul lui Corneliu Coposu, Bobota, satul lui Iuliu Maniu, Bădăcin, și orașul Șimleu Silvaniei, locul în care s-a născut Iuliu Maniu și locul în care m-am născut și am locuit și eu. Nu în ultimul rând, m-a legat de acești doi oameni credința greco-catolică la care cei doi au raportat pe tot parcursul vieții alegerile personale și cele politice.
2. Când v-aţi format despre Senior imaginea pe care o aveţi azi?
I.G.: Imaginea pe care o am azi despre Corneliu Coposu s-a format în timp, cunoscându-l prin intermediul scrierilor despre el și prin intermediul scrierilor semnate de el. Pot să spun că Seniorul Coposu este un personaj complex. Aș face uz de o exprimare mai plastică. Această imagine e ca un puzzle care se construiește cu cât intri mai adânc în subiect, astfel devine din ce în ce mai clară, mai strălucitoare, mai prețioasă. Mai am mult de studiat, sunt abia la începutul alfabetului în ceea ce privește subiectul Corneliu Coposu.
3. Care ar fi primele trei caracteristici ale liderului ţărănist pe care le-aţi cita?
I.G.: E dificil să rezum un om la trei cuvinte, chiar dacă înțeleg că lista poate continua după acele trei caracteristici, cu atât mai greu cu cât vorbim despre Corneliu Coposu, un mare om; totuși, o provocare! …Cred că e cea mai dificilă întrebare din acest interviu. Încercând să evit răspunsurile standard ori răspunsurile clișeice, pentru mine, Corneliu Coposu înseamnă: verticalitate, decență, viziune.
4. Cât ştiu despre el colegii şi prietenii dv.?
I.G.: Cred că era mai potrivită întrebarea dacă începea cu „Dacă…”. Sigur că înțeleg motivul pentru care s-a început cu „Cât…” și nu cu „Dacă…”. Răspunsul ar fi fost monosilabic și nu ar fi fost pe de-a-ntregul adevărat. Colegii… unii știu, alții nu știu dacă știu, iar alții nu știu nimic. Prietenii știu. E dificil să evaluez cât știu cei care știu pentru că nu știu la ce nivel de cunoștințe ar trebui să raportez cunoștințele apropiaților. Oricum, ca medie, nu se știe despre Corneliu Coposu, mai grav este că nu se prea știe nici de Iuliu Maniu. Poate e mai grăitor ce urmează să vă spun. Eu eram și încă sunt, într-o oarecare măsură, privită cu un soi de nedumerire când aduceam în discuție preocuparea de a studia activitatea lui Corneliu Coposu. Era perceput ca un subiect anacronic.
5. Cât ştiu colegii şi prietenii dv. despre comunism? Dar despre deţinuţii politici?
I.G.: Pentru noi, cei care ne-am născut după Revoluția din 1989, comunismul este un termen abstract, greu de înțeles. Nu l-am trăit și nu deținem, cu adevărat, măsura și intensitatea celor aproximativ 45 de ani de comunism din România. Lacunele sunt umplute sau pot fi umplute cu ajutorul unei bibliografii de specialitate, depinde și de receptivitatea și dorința fiecăruia de a asimila infomații. La fel ca în cazul întrebării precedente, nu pot să evaluez nivelul cunoștințelor despre comunism al colegilor/prietenilor mei și chiar dacă aș forța intenția, răspunsul nu ar fi relevant pentru toată generația mea și sub nicio formă nu ar avea atributul unui adevăr statistic. Eu văd comunismul prin prisma suferinței deținuților politici ai vremii, prin excelență, a lui Corneliu Coposu, pentru că aici consider că sunt pe un tărâm pe care îl cunosc mai bine decât altele. Dacă ar fi să descriu comunismul nu aș face uz de aspecte ce țin de organizarea guvernelor comuniste, a conducătorilor ce s-au succedat de-a lungul celui aproape jumătate de secol de comunism, e treaba istoricilor și a politologilor să facă asta și să argumenteze de ce a fost bine sau nu în timpul comunismului. Ei sunt avizați să abordeze acest subiect dintr-un astfel de unghi. Eu le-aș transmite colegilor/apropiaților abuzurile de putere și absurditatea unui regim de exterminare a intelectualității românești pentru a înțelege de ce a condus această țară cine a condus-o și cine „a gândit” pentru România, de asemenea, i-aș însoți în poveste până în ziua de azi, ca să înțelegem de ce, la 28 de ani de la căderea comunismului, România încă suferă de sechelele trecutului. Este un subiect sensibil care naște polemici la orice nivel. Auzeam, e adevărat, foarte rar, romantici ai perioadei comuniste din rândul colegilor de generație, desigur, nu erau păreri formate în urma unui studiu îndelungat, ci opinii ale părinților lor care, probabil, trăiau bine în vremea comunismului. Pe mine m-au oripilat, raportându-mă în permanență la ceea ce citisem despre suferința din închisori, ca indicator extrem al „traiului” în comunism. Simțeam că nu am o armă potrivită de luptă cu aceste persoane și chiar dacă aș fi avut-o, era nedrept să mă lupt cu niște oameni care aveau doar rolul de papagali și nimic mai mult. Cred, totuși, că România își va reveni odată cu trecerea timpului, atunci când romanticii vor deveni onești, iar tinerii vor învăța să-și formeze propria părere după ce vor avea interesul de a cunoaște realitatea secolului trecut.
6. Cum comentaţi atitudinea conform căreia „Ce-a fost, a fost, de ce să tot vorbim despre trecut?
I.G.: Pornind de la afirmația „Cel care nu își cunoaște istoria riscă să o repete”, consider că atitudinea corectă față de trecut ar fi să ni-l facem cunoscut, măcar atât cât să înțelegem prezentul și să fim capabili să ne asumăm un viitor în cunoștință de cauză. Fiecare etapă a timpului e importantă, singura diferență între trecut, prezent și viitor este că în ceea ce privește trecutul și viitorul nu putem interveni – trecutul reprezintă un capitol închis, viitorul nu e o certitudine -, iar legat de prezent e singurul moment în care, cu adevărat, putem schimba ceva. Putem să aducem informații din trecut, să găsim soluții în prezent și astfel să ne croim viitorul. Ignoranța duce la superficialitate, iar superficialitatea are efecte pe termen lung, cu atât mai mult cu cât ne referim la zona politică, cea care, cu fiecare zi, scrie istoria de ieri.
7. Ar merita să se organizeze mai multe asemenea concursuri? Dacă da, de ce?
I.G.: Categoric, da! Ideea de competiție cuprinsă în structura unui concurs are menirea de a șlefui ascuțimea minții, de a îmbogăți sfera cunoștințelor și de a valida un anumit nivel de cunoștințe dintr-o anumită etapă de dezvoltare. Cu siguranță este o oportunitate pentru noi de a ne întâlni pe un tărâm roditor care ne poate oferi modele și care poate sădi în noi dorința de a ne implica și de a ne asuma un viitor și o atitudine proactivă.
8. O să votaţi la apropiatele alegeri sau consideraţi că nu merită, că e degeaba?
I.G.: Atâta timp cât am dreptul de vot, voi vota! Dacă nu-l voi mai avea, voi lupta pentru el! Nu e degeaba să-ți exprimi un drept, nu e degeaba să crezi în forța alegerii, e degeaba să stai degeaba! Dacă alegi să stai degeaba, dintr-un soi de aroganță gratuită și dezinteres cras, ar fi bine să rămâi mai puțin vocal vizavi de România asta în care unii, poate naivi, încă mai cred. Mă număr printre ei.
9. Intenţionaţi să vă continuaţi cariera în România sau în străinătate?
I.G.: În acest moment nu am perspectiva plecării în afara granițelor, dar nu exclud această posibilitate cu mențiunea că, după acea buclă temporară, mă voi întoarce acasă, în România.
10. Viitorul României îl vedeţi cu optimism sau cu pesimism?
I.G.: Viitorul României îl văd cu aceiași ochi cu care aleg să văd părțile pozitive și frumosul prezent în jur. Știu că optimismul nu dă dovadă de pragmatism și nu face neapărat casă bună cu realitatea, dar cred în puterea schimbării, cred că instrumentul de care avem nevoie pentru a reuși, fiecare în breasla și comunitatea lui, este să credem în forța cuvintelor: „Eu pot!”.
Fiecare aspect al vieții are dreptul de a fi privit printr-un filtru optimist, cred cu tărie în puterea gândurilor pozitive și vibrante, a zâmbetului, a triumfului binelui în fața răului. Și nu, nu e o simplă trăsătură a basmului. Sigur că există și o zonă gri, dar haideți să o colorăm!
Vă mulțumesc!
Mulțumim d-lui Tudor Călin Zarojanu, membru al fundației noastre, pentru sprijinul acordat pentru realizarea acestui interviu.
