Mărturie
Apariția editorială ”25 de ani fără SENIOR” mi-a stârnit emoții diferite. Una datorată percepției lui Corneliu Coposu ca personalitatea politică de cea mai amplă anvergură după revoluție. Alta, mai personală, datorată colegului meu de clasă, vecin și prieten, Andrei Lupu, plecat astă vară pe drumul fără întoarcere. Eram buni prieteni deși aveam păreri diferite în multe, multe domenii, dar nu aveam conflicte. Era prietenia înțeleaptă a unei vârste, în care principalele valori ale vieții le cam aflasem. De la Andrei am aflat detalii semnificative ale personalității lui Coposu într-unul din segmentele vieții sale dinainte de 1989.
Andrei a fost Director al ACM4 (Antrepriză de construcții montaj 4) până în 1990. Erau șapte astfel de antreprize în București, care ființau în subordinea Primăriei Capitalei. Ce-mi spunea Andrei Lupu, de fapt autorul acestei povestiri?
Corneliu Coposu era angajat pe post de normator, în această antrepriză. Andrei îi știa trecutul, fiind informat de lucrătorul de securitate care răspundea de întreprinderea lui. Prietenul meu îmi vorbea despre Coposu, ca om și angajat în întreprindere, cu admirație și respect. Era o persoană, profesional, peste ceea ce făcea acolo ca normator. Era charismatic, avea o înțelegere a personalității și comportamentului uman, excepțională. Colegii de lucru îi căutau apropierea și îi respectau părerea. Securitatea nu vedea cu ochi buni acest lucru. Ofițerul care avea întreprinderea în monitorizare, se plângea directorului, lui Andrei Lupu, că este nepotrivită situatia că așa de mulți oameni, salariați, sunt apropiați de Coposu, au contact cu el fără să fie în relații de serviciu directe. Atracția și influența pe care Seniorul o răspândea în jurul său, erau deosebite. Omul securității îi cerea lui Andrei să mai spargă prin măsuri administrative “ședințele” neprogramate. În plus îi era supravegheată și corespondența de serviciu, erau “colegi” care îl monitorizau în activitatea de zi cu zi: când vine la serviciu, cînd pleacă, cu cine pleacă și așa mai departe.
Unul dintre cei mai buni colegi de serviciu ai lui Corneliu Coposu era secretarul de partid, Tulică, un om de ispravă, compatibil în plan uman cu marcantul politician, și fost deținut politic al PNȚ mai bine de 17 ani. Apropierea și încrederea între cei doi era atât de puternică încât, la rugămintea lui Coposu, Tulică punea regulat la poștă scrisori către adrese în țară și străinătate, probabil și către postul de radio Europa Liberă.
Coposu nu a manifestat nici un moment până în 89, la locul de muncă, în fața colegilor și nici după aceea, cea mai mică ranchiună sau tentă de refulare pentru viața pierdută în plină tinerețe prin pușcăriile comuniste. Dimensiunea să morală îl situa deasupra anilor de suferință, într-un orizont ce aparținea viitorului.
Corneliu Coposu a povestit aceste întâmplări personal, la o ședința a conducerii PNȚCD, cînd Tulică s-a dus la sediul de pe Bulevard, să-i facă o vizită fostului coleg de serviciu. Pentru ajutorul oferit și relația de amiciție dinainte de 1989, Seniorul, care era în pozițiile marcante ale politicii românești și liderul partidului, și-a arătat disponibilitatea, oferindu-se, de astă dată, să-i ofere el ajutorul de care are nevoie. Tulică nu a dorit nimic, a rămas un om modest, pe care prietenul său, Corneliu Coposu, l-a prețuit și respectat și mai mult.
Oni Ioan Tutoveanu